Şi ce dacă sunt de stânga?

Au fost mulţi ani în viaţa noastră de români când dacă spuneai cuiva că eşti de stânga, se uita la tine ca la un ciumat. Sau nebun, în cel mai bun caz. Poate-ţi luai şi o bătaie, dacă insistai.

Eu mă consideram de dreapta, liberal în sensul clasic. În 1990, începusem studiile de sociologie şi politologie, citeam doar autori liberali sau conservatori, tot ce se putea cam de la Adam (Smith) încoace, în facultate toate cursurile erau concepute să te convingă că nu există decât o singură cale dreaptă, ortodoxă, cum ar veni, şi anume calea de dreapta. Atât de dreaptă că aveam şi profesori care, mai pe faţă, mai cu mantă, încercau să te convingă că până şi Garda de Fier a fost cât de cât ok. Iar autorii cu simpatii legionare erau predaţi ca modele de certă integritate şi valoare academică. Oricum, ideea era că tot ce e de stânga e greşit în general şi criminal în particular.

Nu aveam niciun coleg sau colegă sau prieten sau cunoscut care să spună, mă, eu cred că socialismul sau social-democraţia sau stânga aşa cum e ea în Occident e o chestie de luat în seamă, hai să vorbim despre asta. Toţi eram de dreapta, cam cum erau aproape toţi comunişti până să cadă comunismul. Toţi construiam capitalismul şi ne băteam cu cei, puţini în realitate, dar mulţi în închipuirea noastră, doar că ascunşi, care ne ameninţau de peste tot, cam ca teroriştii în decembrie 1989, pe care nimeni nu i-a văzut până la urmă. Ne băteam toată ziua, fără odihnă, cu cripto-comuniştii şi ne simţeam bine şi ne credeam eroi.

Numai că, de la un moment dat, realitatea din mintea noastră a început să dea rateuri. Parcă nu era totul roz cu capitalismul ăsta românesc, parcă nu doar cripto-comuniştii sunt de vină că lucrurile nu merg tare bine, parcă şi-ai noştri, de dreapta, fură. Şi ne fură viitorul. În fine, cam de prin anii 2000, de când dreapta istorică întruchipată plenar de ţărănişti şi de ex-preşedintele Emil Constantinescu (da, am avut un preşedinte cu acest nume) au dat chix şi l-au readus la putere, votându-l speriaţi pe Ion Iliescu, duşmanul comunist suprem, cam de-atunci discuţiile despre stânga-dreapta au început să devină mai nuanţate. În sensul că puteai să te declari de stânga şi să nu fi bătut. Cel mult scuipat. Că dacă tot l-ai votat pe „diavolul roşu” Ion Iliescu ca să nu câştige „dracul negru” Vadim Tudor, cu ce drept să-l mai înjuri pe unul care nu e de dreapta.

Dar stânga a încetat cu adevărat să mai fie un stigmat social, în sensul că nu-ţi mai era fircă sau ruşine să te declari ca atare, odată cu maturizarea primei generaţii needucată în comunism. Cu alte cuvinte, stânga a devenit acceptabilă social abia odată cu cei care n-au avut de-a face cu regimul care s-a revendicat ca fiind de stânga, recte regimul comunist. Bine, cei de dreapta îndârjită, care văd şi azi comunişti peste tot, zic că noile generaţii care acceptă că şi stânga e o opţiune rezonabilă, sunt spălate pe creier. Dar asta vor zice mereu îndârjiţii de toate culorile despre cei care nu le împărtăşesc ideologia. Să-i înţelegem şi pe ei, că şi ei sunt oameni.

Ce ne interesează aici e că azi poţi fi de stânga chiar şi dacă ai fost toată viaţa de până acum de dreapta, fără să mai pari şi să-ţi mai pari defect. Stânga pe care eu o echivalez cu o înclinaţie mai mare către ideea de solidaritate şi grijă şi pentru cei mai puţin norocoşi în viaţă şi faţă de cei care nu mai fac faţă junglei economice şi sociale pe care noi cei de dreapta (eu, cel puţin, nemafiind, acum) am construit-o cu sârg vreo 30 de ani, şi faţă de cei diferiţi de majoritate, etnic, sexual, rasial sau religios. Stânga care înseamnă, în primul rând, să te mai uiţi şi la cei rămaşi în urmă, dar şi la ce laşi în urmă după ce nu mai eşti.