Sorytelling neteatral. Tanabata

Festivalul japonez celebrează zeităţile Orihime şi Hikoboshi, reprezentate de stelele Vega şi Altair; potrivit legendei, Calea Lactee separă aceste două stele care se pot întâlni doar o dată pe an, în ziua a şaptea a lunii a şaptea a calendarului lunisolar. Tanabata se celebrează prin scrierea unor dorinţe pe bileţele colorate şi atârnarea acestora de crengile unui bambus, numit Copacul Dorinţelor. Ulterior, bambusului şi dorinţelor li se dă drumul să plutească pe un râu sau sunt arse după festival, la miezul nopţii sau a doua zi.

Organizatorii împrumută termenul de storytelling din teatru deşi nu este vorba de un act asumat (voit) teatral. Cu toate acestea, până după orele 17 ale zilei de 7 iulie 2018 s-a găsit un loc adecvat pentru povestirea legendei, dincolo de foişorul japonez, pe iarbă, în Grădina Botanică ”Anastasie Fătu” din Iaşi. Atât organizatorii, cât şi participanţii s-au aşezat în cerc, o formulă simbolică ce recheamă în amintire vechi şi dragi formule scenice. Unul dintre organizatori a citit neteatral o pagină sintetică şi cuprinzătoare cu legenda cutremurătoare a dragostei dintre Orihime şi Hikoboshi.

Orihime (Weaving Princess) ţesea zeilor veşminte minunate pe malul râului Amanogawa (Calea Lactee, literal heavenly river). Tatăl ei Tentei (Sky King, Zeul Cerului, însuşi universul) i-a căutat un soţ şi l-a ales pe Hikoboshi (Cowman), un băiat muncitor care se ocupa cu crescutul vacilor. Cei doi s-au îndrăgostit la prima vedere şi foarte repede s-au căsătorit. Numai că, iubindu-se prea mult, aceştia petreceau prea mult timp împreună, ajungând să îşi neglijeze treburile. Zeii au început să se plângă Zeului Cerului că nu mai avea cine să le croiască haine şi că toate hainele lor erau zdrenţuite, apoi că toate vacile se îmbolnăviseră deoarece nu mai avea cine să aibă grijă de ele, acestea rătăcind prin domeniul celest. Zeul Cerului s-a mâniat pe cei doi şi a dispus ca ei să locuiască unul la est, respectiv celălalt la vest de Calea Lactee (Amanogawa), despărţindu-i. Mai târziu, la cererea fiicei, făcându-i-se milă de Orihime care era foarte tristă, Zeul Cerului le-a dat voie celor doi să se întâlnească o singură dată pe an, şi anume în cea de-a şaptea zi, a celei de-a şaptea luni a anului, cu condiţia să muncească şi să nu îşi mai lase treburile neterminate. Cei doi munceau foarte mult tot timpul, aşteptând cu nerăbdare ziua reîntâlnirii. De atunci, povesteşte legenda, în fiecare an, pe 7 iulie, Orihime trece râul Amanagawa pentru a se revedea cu Hikoboshi. Dacă însă plouă, iar Orihime nu poate trece râul, apele râului crescând foarte mult din cauza ploii, o pasăre specială numită Kasasagi (coţofana, magpie) îi vine în ajutor, construind din aripile ei un pod peste râul Amanagawa, pentru ca întâlnirea dintre cei doi să devină posibilă. Ploaia din ziua de 7 iulie poartă următorul nume: ”lacrimile lui Orihime şi ale lui Hikoboshi”.

Legenda care stă la baza Festivalului Tanabata face parte dintr-o întreagă mitologie actualizată a dragostei interzise, a reîntâlnirii esenţiale, a întâlnirii de destin, a lumilor ireconciliabile care permit la un moment dat treceri dintr-una într-alta, a dreptelor paralele care se întâlnesc etc. E vorba de o întreagă mitologie a imposibilului care devine posibil, a logodnei soarelui cu luna sau a deschiderii cerurilor (analogie cu noaptea de sânziene, ca să ne referim la ceva familiar românilor datorită cărţilor lui Mircea Eliade), a reunirii unor astre care altfel nu ar avea cum să se întâlnească, făcând parte din galaxii diferite sau fiind situate la polii opuşi ai aceleiaşi galaxii, a sfidării legilor fizicii, a miracolelor etc.

De altfel, parcă în acord cu discuţia de aici, pe primul bilet din locul special amenajat în Grădina Botanică (în dreptul intrării vechi) era scris: ”Doresc să îmi depăşesc limitele”. Atârnând cu mare sârg dorinţa mea scrisă încifrat pe un bileţel de culoare albastră, am considerat în sinea mea şi abia acum şi mărturisesc că acea primă dorinţă notată de cineva cu un scris perfect lizibil, de copil, pe un bileţel roşu mi-a desluşit însăşi semnificaţia întâlnirii. E vorba despre o depăşire a limitelor, cum bine a intuit autorul respectivei note, în toate sensurile posibile, nu numai erotic, ca întâlnire romantică, dar şi gnoseologic, de cunoaştere sau ontologic, existenţial. Mitologia care stă la baza Festivalului Tanabata se referă la posibilitatea omului de a-şi depăşi limitele, aspirând la condiţia divină, spre plus spiritualitate, dar şi la o dragoste perfectă, toate acestea nefiind nicicum în contradicţie, ci într-un mare acord.

Dacă eroii legendei nu se mai puteau vedea e numai şi numai din cauza unei separaţii care se face între muncă şi joc la nivelul condiţiei umane. Cele două zeităţi (Orihime şi Hikoboshi) au fost pedepsite pentru că reclamau o condiţie superioară, pentru că atentaseră la statutul de zeitate supremă (nu cred că legenda ar putea preciza undeva cum că Zeul Cerului se îndeletnicea el însuşi cu ceva anume) şi, mai ales, pentru că erau doi. Condiţia paradisiacă în care nu ar mai exista separare între muncă/activitate şi joc/contemplaţie nu e dată oricui, de aici pedeapsa divină şi despărţirea. Faptul că e vorba de fiica unei zeităţi (a stăpânului universului, mai exact) şi de un păzitor de vite oarecare din tărâmul paradisiac ales pentru virtuţile lui, dar şi faptul că cei doi sunt căsătoriţi printr-un mariaj aranjat, chiar dacă liber consimţit ulterior (erau frumoşi, buni şi muncitori şi se îndrăgostesc la prima vedere, îndeplinind pe loc dorinţa stăpânului universului) înseamnă că ei nu aveau o condiţie pe deplin privilegiată. În momentul în care vor fi doi şi se vor ocupa doar de cele ce îi privesc îndeaproape pe ei doi, stârnesc invidia celorlalţi zei şi mânia Zeului Cerului care se vede forţat să îi pedepsească.

De fapt, la fel ca-n mitul primordial cu Adam şi Eva, e vorba de încercarea de accedere la o condiţie interzisă cuplului primordial, ulterior amendată printr-o pedeapsă. În cazul de faţă, nu ni se spune decât că cei doi renunţaseră la muncă, în favoarea unei alte îndeletniciri, care ar ţine, să zicem, de contemplare. Jocurile dragostei sunt considerate sub nivelul muncii propriu-zise deşi în subtext ar putea fi vorba de cu totul altceva. Separaţia intervine din cauza invidiei celorlalţi, dar mai ales pentru că stăpânul universului nu crezuse că unind ceva prin propria voinţă ar putea ajunge în postura ca cei doi să se dezvolte independent şi să construiască un ”împreună” care putea periclita însăşi ordinea universului. Cei doi eroi ai legendei (nu tocmai zei) puteau fi un model de nesupunere pentru restul. Sau anumite chestiuni (concretizate în legendă ca fiind cusutul hainelor şi păscutul vacilor) alarmau deoarece legile universului riscau să se destrame sau ordinea risca să se preschimbe în haos. Însuşi stăpânul cerurilor riscase astfel foarte mult şi, dându-şi seama de aceasta, îi retrimite pe cei doi la vechile îndeletniciri, despărţindu-i.

E de la sine înţeles că ziua dezlegării, unica zi din an când cei doi au voie să se întâlnească nu e una obişnuită, ci una extraordinară, o zi când absolut orice (depăşirea limitelor, bunăoară) devine posibil. Intervine simbolistica lacrimilor şi a ploii. Lacrimile fetei îl înduplecă pe Zeul Cerurilor să îi dea o unică zi din an pentru a-şi revedea soţul. Îi desparte un râu sau, mai exact, o galaxie. De o parte şi de alta a galaxiei ce conţine sistemul nostru solar, cei doi aşteaptă o zi în care râul se va resorbi, ploaia se va opri, iar lacrimile vor seca. O zi de mare forţă spirituală, ziua depăşirii limitelor umane, ziua deschiderii cerurilor. O clipă de libertate pe axa temporală (trecut-viitor).

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)