Speculaţii şi preşedinţi

În urmă cu câteva zile, Hotnews a publicat un text în care se afirma că preşedintele Klaus Iohannis este luat în considerare pentru funcţia de Preşedinte al Consiliului European, după expirarea mandatului lui Donald Tusk, în decembrie 2019. Informaţia a fost reluată de alte instituţii media româneşti şi străine, inclusiv de website-ul Euractiv.com, specializat în problematica Uniunii Europene.

În primul rând, sursele nu sunt dezvăluite, aşa că nu comentăm pe tema credibilităţii lor. De asemenea, nu ne interesează aici motivele pentru care a fost publicată informaţia, nici momentul şi contextul transmiterii ei. Ignorăm şi posibilele ei efecte asupra popularităţii domnului Iohannis şi, în general, asupra dinamicii politice interne. Se poate intra uşor într-un joc al speculaţiilor, dar nu este cazul să o facem acum. Dacă vor exista indicii solide, în viitor, desigur că ne-am dori să ştim cum s-ar comporta potenţialii alegători ai domnului Iohannis. S-ar simţi mândri? S-ar simţi trădaţi? Adversarii săi s-ar simţi încurajaţi politic sau, din contra, apariţia unui nume nou le-ar provoca dificultăţi? Sunt întrebări oportune doar dacă zvonul va căpăta substanţă.

Aşadar, ne referim strict la palierul european. Putem începe cu observaţia că, dacă nu apar surprize neplăcute, domnul Iohannis s-ar putea număra printre cei agreaţi de popularii europeni pentru funcţia menţionată. Nu înseamnă că ar fi principalul favorit sau că ar intra în top 3 sau top 5, dar ar putea fi luat în calcul.

Sursa anonimă citată de Hotnews – şi este vorba de un pasaj plasat între ghilimele – afirmă că dacă Michel Barnier, negociatorul şef pentru Brexit, va deveni Preşedintele Comisiei, cele mai mari şanse pentru funcţia de Preşedinte al Consiliului European le-ar avea Klaus Iohannis. Ar trebui, aşadar, să înţelegem în primul rând că domnul Barnier va căuta şefia Comisiei. Va încerca să devină Spitzenkandidat-ul (candidat „de vârf”) popularilor în viitoarele alegeri – a mai făcut-o în 2014, când a fost învins de Jean-Claude Juncker în competiţia internă din PPE. Dacă domnul Barnier va câştiga de această dată cursa internă, are toate şansele să fie prima nominalizare pentru şefia Comisiei (şi apoi să treacă de Parlament), pentru că PPE este favorit clar în faţa socialiştilor, în alegerile din mai 2019.

Totuşi, nimic nu este sigur: ne putem închipui că eşecul negocierilor pentru Brexit i-ar compromite domnului Barnier şansele de a deveni Spitzenkandidat. Ar urma el să fie recompensat, în urma negocierilor de culise între liderii naţionali – în marea lor majoritate, afiliaţi PPE – cu funcţia de Preşedinte al Consiliului European, ca un premiu de consolare pentru ratarea şefiei Comisiei? Pasajul la care ne-am referit pare să transmită această interpretare. Cealaltă variantă de înţelegere a enunţului ar transmite ideea unui „tandem” Barnier – Iohannis, în care primul, deja victorios, l-ar propulsa pe cel de-al doilea. Este, aşa cum ştiu toţi cei interesaţi de funcţionarea la vârf a UE, o pistă falsă. Nu aşa sunt negociate şi dobândite funcţiile de vârf.

Textul publicat de Hotnews face trimitere, pornind de la opiniile unor specialişti în probleme europene, la o „cutumă” în baza căreia dobândirea şefiei Comisiei de către un vest-european ar duce la nominalizarea unui est-european pentru şefia Consiliului European. E adevărat că Donald Tusk a avut două mandate consecutive de doi ani şi jumătate în această funcţie, aceşti cinci ani suprapunându-se aproape perfect cu mandatul lui Juncker la Comisie. Totuşi, e nevoie de mult mai mult timp, de menţinerea regularităţii în diverse circumstanţe, pentru a putea vorbi de o cutumă. E drept că domnul Tusk a fost numit, acum cinci ani, pentru că se dorea o deschidere către Est, iar reînnoirea mandatului a fost aproape automată (singurul care s-a opus, din motive politice, a fost chiar guvernul de la Varşovia). Dar în viitor s-ar putea lua în calcul nu linia Est-Vest, ci linia Nord-Sud sau, de ce nu, o linie ce va îmbina elementul geografic cu cel doctrinar. Spre exemplu, formaţiunea ce dă Preşedintele Comisiei să cedeze preşedinţia Consiliului European unui „partener de coaliţie”. În plus, negocierile politice la vârf au ca obiect un ansamblu de trei funcţii, celor două deja menţionate alăturându-li-se cea de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate (cu rang de vicepreşedinte al Comisiei).

Lucrurile sunt mereu complicate în politica europeană, iar în privinţa eventualei relocări a domnului Iohannis merită să avem răbdare. Chiar dacă se apropie campaniile electorale, chiar dacă lupta internă e în toi, ar fi bine să privim cu rezerve enunţurile de acest tip.