Suflete chinuite, scăpate din iadul ucrainean, într-o vilă din Bucium. Copiilor li s-a spus că merg în vacanţă

"Putin, eşti nebun!", acesta e mesajul pe care i-l transmite preşedintelui rus Zoe, o fetiţă de 8 ani din Kiev, aflată în tranzit la Iaşi, în drumul spre pace. Nu ştie unde e acea pace nici ea, nici mama ei, Olga, nici ceilalţi cinci copii şi cinci adulţi împreună cu care a călătorit patru zile până să ajungă la locuinţa din Bucium unde au primit găzduire. Cel mai mic copil din grup, David, are doi ani. Cea mai mare este Anastasia. Are 11 ani, iar mesajul ei către Putin ar fi mai lung şi ireverenţios. Îşi ascunde faţa, ruşinată, în palme şi chicoteşte stânjenită, pentru că e copil şi nu are voie să vorbească urât. Câteva secunde mai devreme îi dădeau lacrimile. Spre deosebire de ceilalţi copii din grup, Anastasia înţelege mai bine ce se întâmplă în jurul lor. Ţine legătura cu colegii ei din clasa a şasea, rămaşi în Kiev, care îi spun că acolo cad bombe.

Grupul e format din femei şi fete. David e singurul “bărbat". Olga, Maria şi Natalia au 37 de ani şi sunt foste colege de şcoală. Maria a lucrat în Emiratele Arabe Unite 11 ani şi se afla în Ucraina de două săptămâni când au fost atacaţi. Olga, mama Zoei, are o companie de turism, cu birouri în Kiev, Odessa, Liov şi Harkiv. Biroul de turism din Kiev e în piaţa Maidan, Revoluţia s-a petrecut la cinci metri de biroul ei. Natalia lucra cu Olga. Are trei fetiţe, de 6, 7 şi 11 ani. Ea a plecat prima, pe 24 februarie. Apoi Olga, cumnata ei, cu David şi două bunici, apoi Maria. Plecarea a fost dificilă, povestesc femeile. Le-au condus până la graniţă soţii şi taţii lor, dar acolo s-au despărţit. Copiilor li s-a spus că merg într-un fel de vacanţă de iarnă, fără şcoală, fără un termen strict de întoarcere.

"Ruta poloneză era extrem de periculoasă"

“La ora 5 dimineaţa, tatăl meu m-a trezit şi mi-a spus, «trezeşte-te, e război». Tată meu şi cu mine am dormit în subteran în prima noapte, într-un adăpost la mare adâncime, direct pe pământ. Oamenii erau întinşi pe jos, era super frig, dimineaţa devreme pământul era îngheţat. La 7 dimineata, când metroul s-a deschis din nou, am plecat spre casă. Oraşul era pustiu, erau maşini abandonate, doar din când în când mai vedea o maşină, două, trecând pe stradă, haos. Am început să împachetăm. Auzeam non-stop avioane zburând de jur împrejur, elicoptere, explozii. De fiecare dată când auzeam o explozie încercam să ne dăm seama cât de aproape e. Ne gândeam să ne îndreptăm spre Polonia, dar ruta poloneză era extrem de periculoasă, pentru că oraşele din drumul nostru erau blocate", povesteşte Maria Motrych.

O prietenă plecată mai devreme spre Polonia le-a anunţat că drumul e periculos. Maria, care vorbeşte o engleză fără cusur, continuă: “Ea (Olga) a plecat prima, cu cumnata ei, nu a apucat să ia aproape nimic, doar documentele maşina şi pe sora ai. Cumnata ei are o mica camionetă, aşa că copiii au putut dormi puţin pe drum. Au reuşit să ajungă la graniţa cu România în trei zile. Nu au dormit, erau obosiţi. Iar la vama, maşinile stăteau pe loc, coada înainta foarte încet. Natalia era deja acolo, aşa că am încercat să ne strecurăm până la ea. Oamenii, ucrainenii care aşteptau la coadă la vamă erau atât de obosiţi şi nervoşi că nu voiau să lase pe cineva să intre în faţă. Ne-au blocat, «duceţi-vă înapoi la coadă». Noi plângeam, spuneam că sora noastră e acolo, în faţă. În cele din urmă lacrimile i-au convins şi ne-au lăsat ajungem la Natalia. Altfel mai petreceam câteva zile în vamă".

În timp ce în sufragerie copiii se joacă pe covor, înconjuraţi de creioane, cuburi, păpuşi, cărţi de colorat, poveştile femeilor sunt înecate în plâns. Olga şi Maria se completează reciproc, dându-şi timp una alteia să îşi revină, atunci când nodul din gât le taie vocea.

“Tata nu a venit, pentru că bunica are probleme cu inima şi că nu ar supravieţui drumului. În timp ce plecam, a fost o alarmă aeriană. A trebuit să oprim maşinile şi ni s-a cerut să fugim în pădure şi să ne aruncăm la pământ, pentru că armata ucraineană împuşca avioanele ruseşti şi se aşteptau la o ripostă cu bombe. Am fost îndrumaţi către un adăpost. Iar acolo, în buncărul ăla emoţiile au fost aşa de mari, pentru că unii oameni au început să se roage, unii să cânte, copiii plângeau, ţi se rupea inima, a fost foarte foarte greu acel moment, plus bombele, nu ştiai dacă va exploda ceva sau nu", încearcă Maria să povestească, dar o îneacă plânsul.

"Soţul Nataliei ar fi putut veni cu noi, pentru că ei au trei copii, dar s-a întors să lupte"

Una dintre fetiţele blonde şi delicate inspectează cu o lanternă, pe care o ţine în mâna stângă, interiorul unui dulap pentru păpuşi, în timp ce în dreapta ţine un pistol de jucărie. Vorbeşte cel mai puţin dintre toţi. Se mai aşează din când în când la masă şi colorează un unicorn. Se face că nu aude ce discută mamele.

"Soţul meu ne-a dus până la graniţă, şi acolo ne-am luat la revedere", spune Olga şi începe să plângă. Dar Maria şi-a revenit şi continuă: “Olga încerca să spună că soţul ei şi al Nataliei ne-au condus până la graniţă. Pentru că e periculos şi nu ştim în cine să avem încredere. Apoi ne-am despărţit de ei. Soţul Nataliei ar fi putut veni cu noi, pentru că ei au trei copii, dar s-a întors să lupte". Alt hohot de plâns o opreşte. E greu în pribegie, dar reuşesc să ţină legătura cu cei dragi. “Am vorbit în dimineaţa asta cu soţul meu, trebuie să meargă în misiune lângă Kiev, să aducă nişte maşini. Sper că vom reuşi să comunicăm mai târziu, dar ştim că sunt probleme cu comunicarea", spune Olga. Acelaşi lucru îl ştie şi Maria de la tatăl ei: “Mi-a zis că dacă nu îmi va răspunde înseamnă că sunt probleme cu radioul, internetul. Deocamdată sunt în siguranţă, dar apartamentul părinţilor mei e în Kiev, acolo unde ieri au căzut bombe şi nu ştiu dacă blocul mai există".

“Noi am postat un anunţ chiar în prima zi că oferim mâncare şi cazare"

Au ajuns la Iaşi după 4 zile pe drum. Nu conduc foarte bine, trebuie să aibă grijă şi de copii, şi numai în vamă au stat o zi întreagă. Dar aici erau deja aşteptate de Lucia Irinescu, proprietara grupul de firme Moo, care a pus la dispoziţia grupului o casă din Bucium. “Noi am postat un anunţ pe grupul nostru de firme Bistro Moo şi Osteria chiar în prima zi că oferim mâncare şi cazare. O oră mai târziu a sunat cineva, o doamnă, româncă, şi a spus că sunt nişte doamne în vamă cu mulţi copii. Am ţinut legătura cu doamnele, ziceau ajungem la noapte, ajungem la noapte şi au ajuns abia luni noaptea. Tot spuneau «mai avem 12 km, am avansat 800 de metri». Timp în care, vă daţi seama, nu mai aveau benzină, mâncare, pături. Aseară le suna continuu telefonul, au un serviciu de ăsta cum e RO Alert care îi anunţă când vine bomba şi era haos aici. Vorbeau cu soţii, îi căutau, nu ştiau dacă mai sunt în viaţă", povesteşte Lucia Irinescu, vizibil emoţionată de drama prin care trec familiile refugiate din Ucraina. La Bistro Moo ajută alţi refugiaţi, iar pentru cei din aeroport pregăteşte mâncare caldă de prânz. Cererea pentru mese calde crește de la oră la oră, încercăm să acoperim toate solicitarile. Fac pe aceasta cale apel la toată Horeca din Iași să ajute, în limita posibilităților, cu mâncare caldă, sandvichiuri, pizza, produse de patiserie, ceai, ciocolata caldă, etc. 

Cât despre grupul din Bucium, a chemat şi un medic să îi consulte pe toţi. Dr. Oana Miron este medic de familie în Mironeasa şi a venit imediat când a auzit de ei: “Copiii au amigdalită, câţiva dintre ei. Bunicile au hipertensiune şi nu au medicamente pentru boli cronice. Unele au probleme cu tiroida. Cu toţii au stare anxioasă, e de înţeles. Situaţia mi s-a părut foarte tristă, cum au plecat de atâtea zile pe drum. Mi se pare bună iniţiativa, anunţată pe siteul Colegiului Medicilor Iaşi şi pe siteul Societatea de Medicină de Familie: să oferim consultaţii gratuit refugiaţilor. Dacă tot suntem în linia întâi veşnic, atunci să ajutăm. Cred că ar trebui un triaj epidemiologic, pentru că în Ucraina nu era eradicată rujeolă, plus că nu sunt testaţi pentru Covid. Nu au medicamente pentru bolile cronice. Le-am adus şi medicamente".

"Fugi, ascunde-te şi nu crede în nimeni!"

În timp ce vorbim, Olga primeşte un mesaj de la o angajată care a rămas la Kiev, care o anunţă că se trage din nou. Femeia e jumătate moscovită (după tată), jumătate ucraineancă. Are la Moscova un frate şi o soră, care o sună îngrijoraţi. “Vorbesc cu ei, sunt îngrijoraţi pentru mine, dar sunt şi ei în şoc. Pentru că ei chiar nu pot crede asta. Nu spuneau nici înainte că Putin e băiatul bun, dar spuneau că are dreptate. Că asta e doar politică, totul va fi în regulă, Rusia e o ţară puternică. Abia acum încep să înţeleagă ceva. Abia acum! Fiul surorii mele are 18 ani, ar trebui să fie recrutat, dar nu vrea să lupte. Sunt rudele mele acolo, zice, cum să-i ucid?"

Un văr al uneia dintre femei, rămas în Kiev se ascunde continuu prin subterane. Transmite mesaje cum că ruşii îşi schimbă hainele, se îmbracă cu hainele unor voluntari ucraineni, coboară în subteran, iau mame şi copii şi îi pun în faţa tancurilor lor, pentru ca ucrainenii să nu poată trage în tancuri. “Aşa că distribuim cât mai mult informaţia asta, dacă eşti într-un adăpost şi se oferă cineva să te ia de acolo, să-ţi dea ajutor, nu ieşi de unde eşti. Fugi, ascunde-te şi nu crede în nimeni!"

"Spune-mi în rusă, am să traduc!"

Pe măsură ce femeile povestesc, s-a înteţit şi discuţia copiilor. Decupat din context, fără sonor, ar părea că se află la un after school şi se joacă. S-a alăturat şi Natalia în grupul mamelor şi povesteşte cum îl rugau fetiţele pe soţul ei să vină cu ele. “Întrebau «de ce în alte maşini sunt taţi şi tatăl meu nu poate veni? Poate că este bolnav şi nu se poate duce în armată», a fost greu să le explicăm. Ei văd totul şi cooperează în tăcere cu noi, nu plâng. Sunt stresaţi. Le tot zicem, hai repede, hai repede. La frontiera cu România le-am pus muzică în maşină şi au început să danseze. Văd stresul, dar sunt încă în lumea lor de copii, unii dintre colegii lor au rămas acolo.

Natalia se exprimă greoi în engleză, dar se supără când Maria se oferă să o ajute: "Spune-mi în rusă, am să traduc!" Are nevoie de câteva momente bune să îşi revină şi continuă să vorbească în engleză, ajutată de Olga, care şi ea vorbeşte engleza destul de anevoios. “Soţul mi-a spus iei copiii şi pleci! Nu! Iei copiii şi pleci! NU!! Iei copiii şi pleci! OK, dar tu vii cu mine! NU", relatează Natalia dialogul cu soţul rămas să-şi protejeze vecinii mai slabi şi fără resurse, care nu au putut părăsi Ucraina. “Fiică-mea are 8 ani, dar parcă s-a făcut de 18 ani, zilele astea. E foarte calmă. Ca un robot. Nu ştiu cum e posibil. E ca un adult. Nu face nazuri, pretenţii, nimic. Cred că înţelege totul".

Şi chiar înţeleg. Diana, de 6 ani, regretă jucăriile lăsate la Kiev, Alina, la cei 7 ani ai ei, duce dorul pisicii rămase în urmă. Anastasia (11 ani) spune că îi pare rău după câinele şi căţeluşii lui. Dar acum, dacă tot au plecat, ar vrea să ajungă la Oxford, să studieze informatică. Alina la Paris, iar Zoe, care la începutul anului era în Cuba cu părinţii, ar vrea acasă. La această oră, grupul e în drum spre Germania, unde Olga are o mătuşă. Nu vor să se întoracă în Ucraina decât dacă va fi liberă, nu într-o Ucraină dominată de Putin. Dar planurile lor sunt de azi pa mâine, pentru că viitorul li se pare prea departe.

Copiii îşi lasă jucăriile de pe covor şi merg în dormitor. În urma lor, o fortăreaţă de cuburi în formă de case şi un turn sunt păzite (sau atacate) de un pistol.