Taj Mahal sau visul în marmură

Oraşul de astăzi nu mai are strălucirea celui de odinioară, însă patrimoniul său arhitectonic este unic în constelaţia oraşelor indiene. Gloria oraşului a început în timpul lui Akbar cel Mare (1556-1605), care a înălţat aici celebrul fort roşu, un impresionant complex regal format din palate de marmură, moschei, porţi monumentale, turnuri şi parcuri, început în anul 1565 şi continuat în secolele următoare. Însă cea mai mare parte a fortului a fost construită de către Shahjahan (1628-1658), nimeni altul decât ctitorul Taj Mahal-ului. Însă soarta i-a hărăzit un final demn de tragediile greceşti: nevrednicul şi fanaticul său fiu Aurangzeb ţintuindu-l prizonier aici în ultimii şapte ani de viaţă, după detronare.

Marii moguli au scris istorie în India până la 1857, anul înlăturării lor de la tron de către englezi. Iar în această dinastie care a condus India aproape 350 ani, Akbar cel Mare şi Shahjahan sunt numele cele mai ilustre. O dată cu domnia lui Aurankzeb (1658-1707), politica lui lipsită de înţelepciune, intoleranţă şi zelul musulman, atipice într-o ţară recunoscută pentru toleranţa ei religioasă, a atras o lungă perioadă de declin ce s-a încheiat printr-o relativ uşoară ocupaţie britanică. De unde se vede că intoleranţa generează sistematic fanatism şi conduce la prăbuşire, în toate timpurile şi în toate locurile.

În epoca sa de glorie, imperiul mogulilor a înţeles că nu poţi conduce o ţară atât de veche, de diversă, de generoasă, şi de încărcată de istorie, dăruită de zei cu bogăţii uriaşe, dar mai ales cu oameni pricepuţi şi genii artistice ori inginereşti, asmuţind pe unii împotriva altora, dărâmând temple şi detronând zei străvechi, doar pentru că zelul tău iraţional îţi cere să-l impui cu forţa armelor pe Allah.

Dar înainte ca aceste tragedii să se întâmple şi crepusculul să pună stăpânire, regi precum Shahjahan au scris poveşti demne de O mie şi una de nopţi, precum basmul în marmură numit Taj Mahal. Probabil niciodată în istorie un rege nu a înălţat un monument atât de magnific, precum a făcut regele în memoria iubitei sale soţii cu sânge persan, Mumtaz Mahal. Istoria spune că înainte de a muri la doar 38 de ani, cea care îi dăruise împăratului 14 copii i-a cerut să înalţe un monument nemaivăzut, care să vorbească despre iubirea lor inseparabilă. Au urmat doi ani de doliu în care sănătatea împăratului s-a ruinat. În fiecare vineri, acompaniat de curteni, desculţ şi îmbrăcat în straie albe, împăratul a citit Fatima la mormântul iubitei soţii. Aşa se va fi înfiripat cel mai frumos vis în marmură înălţat vreodată de un pământean. A anunţat un concurs la care a chemat marii arhitecţi ai lumii. Împăratul a avut înţelepciunea, rafinamentul şi intuiţia de a se înfrăţi cu eternitatea, selectând proiectul turcului Ustad Isa Afandi. Construcţia a început în anul 1630 şi s-a încheiat în anul 1648. În tot acest interval, peste 20 de mii de artişti, ingineri şi muncitori au lucrat pentru a ridica probabil cel mai înălţător monument construit vreodată de om. A adus marmură albă din cea mai pură din ţinutul Rajastanului, piatră roşie de la Fatehpur Sikri, marmură neagră şi galbenă de la Charkoh, pietre preţioase, aur şi argint de la regi din toate colţurile lumii. Pe lângă mausoleu, într-un parc uriaş s-au înălţat alte construcţii magnifice, precum moscheea, cele patru porţi monumentale, grădini, fântâni şi canale. Dar piesa centrală este mausoleul înconjurat de cele patru minarete. Stilistic, Taj Mahal este o perfectă fuziune între arhitectura indiană şi cea persană sau, cum le place istoricilor indieni să spună, designul exterior este persan, în vreme ce interiorul ori sufletul său este indian. Altminteri, marii moguli nu şi-au propus să evite influenţa civilizaţiei indiene. Mausoleul se încadrează stilistic tipologiei arhitectonice indiene, cunoscută sub numele de Panch-Prasada.

În istoria artei europene operăm cu un concept stilistic – cel de clasicism – care trimite atât la o epocă bine definită din secolul XVII-XVIII, cât şi, prin extensie, la o manieră raţională ce incumbă armonie, echilibru şi eleganţă sobră, opusă spiritului manierist sau celui baroc, ce se disting prin exces decorativ şi exuberanţă. Arta persană ori cea indiană nu operează însă cu acest concept, pentru simplul motiv că nu a cunoscut o dinamică asemănătoare celei europene şi nu a fost inspirată de demonul schimbării. Putem spune că spiritul artei islamice şi, prin extensie, al celei de inspiraţie islamică s-au născut clasic, prin faptul că au aşezat monumentalitatea în ecuaţie cu simplitatea, cu echilibrul proporţiilor şi rafinamentul decorativ. Iar la confluenţa dintre spiritul islamic şi cel indian s-a născut Taj Mahalul. Puritatea geometrică a liniilor, echilibrul desăvârşit al proporţiilor, decoraţia savantă în motive geometrice şi florale, în tehnica basoreliefului şi a intarsiei cu marmură multicoloră, desenul graţios al literelor arabe reproducând texte coranice, definesc un monument de o coerenţă, eleganţă şi rafinament de extracţie clasică, ce-ţi taie respiraţia.

Am văzut destule monumente celebre ale lumii, însă niciunde nu am avut senzaţia ca la Taj Mahal că perfecţiunea poate fi atinsă. Poate pentru aceea că la originea acestui vis în marmură se află o poveste etern umană de iubire. Marii poeţi au spus-o în cuvinte divine, care au trecut veacurile. La Taj Mahal, poemul de dragoste e scris în marmură. Iar ambele vor dăinui atâta vreme cât oamenii vor mai avea ce să-şi spună.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video