Talpalari – paradoxurile bisericii în care am înviat

Academicianul Gheorghe Ghibănescu, într-un text publicat în 1934 la Tipografia „Presa bună“, descrie zona din preajma acestei ctitorii – înălţată, practic, concomitent cu mai celebra biserică a „Trei Ierarhilor“ -, ca fiind „locul pe care calicii, în număr mic, şi-au săpat bordee în pământ şi au trăit viaţa lor în plină sărăcie, sute de ani; şi în coasta unui loc cu aşa simple privelişti a înţeles să-şi înalţe biserica primul ctitor al Talpalarilor“. E o îmbinare, aşadar, a unei lucrări de sorginte boierească/ domnească, în folosul celei mai sărace categorii din târgul Ieşilor.

A servit drept paraclis pentru prima instituţie de învăţământ superior din Mol­dova, Academia Mihăileană, aflată în ime­­diata sa vecinătate. De altfel, aici, pe 16 iunie 1835, a fost săvârşită Sfânta Li­tur­ghie, după care s-a dat apoi binecu­vân­tarea pentru deschiderea primei universi­tăţi moldave. În epoca aceea, Talpa­lari pur­ta supranumele de „biserică a şcoale­lor“. Dar deja atunci – de fapt, încă din 1786 – ea funcţiona şi ca biserică de breas­lă, fiind rânduită de către Mitropoli­tul Ga­vriil Calimahi pentru meşterii care prelucrau pielea necesară confecţionării încăl­ţămintelor. Talpalari a fost, aşadar, lăcaşul de cult în care oameni cu ştiinţă înaltă de carte se rugau alături de meşteri ce se îndeletniceau cu cele mai de jos ale omului – cele ce asigurau protecţia picioarelor.

Enumerarea paradoxurilor poate continua pe multe pagini. Arhitectura bisericii se încadrează în stilul barocului constantinopolitan, însă pictura este realizată în stil renascentist (în 1886). În pridvorul bisericii şi în criptă se odihnesc osemintele unor personalităţi – precum banul Atha­nasie Gosan, episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Paş­canu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Ro­setti-Ciortescu şi alţii -, dar tot la Talpalari aşteaptă obşteasca înviere şi moaştele celui mai cunoscut cerşetor din istoria Iaşului, Ioan Lumânărică, cel înmormântat aici cu slujbă arhierească (fapt rarisim!), în anul 1843. Provenit din zona Tutovei, pe nu­mele său Ioan Proculeasă, Lumânărică erau un soi de haiduc sui-generis, căci tot ceea ce primea – mai ales de la cei bogaţi – dădea săracilor. Despre acest „nebun pentru Hristos“ cu viaţă vrednică de si­naxar ne-au rămas mărturii de la persona­lităţi ale culturii române precum Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alec­san­dri sau Nicolae Iorga.

Să continuăm cu paradoxurile. Talpa­lari este biserică de enorie, dar găzduieşte şi obştea monahală ce osteneşte, sub coordonarea Maicii Siluana Vlad, la Centrul de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhan­gheli Mihail şi Gavriil“, găzduit într-una din cele două case parohiale. Este un loc unde se studiază Filocalia la Serile Talpa­lari, dar unde se ţin şi ateliere, seminarii sau grupuri de terapie, cum sunt cele pentru persoanele codependente. Tradiţie Sfân­tă, dar şi permanentă adaptare a mijloacelor misionare.

Biserica fostă „a şcoalelor“ este situată chiar la kilometrul 0 al capitalei neoficiale a Moldovei, dar este şi unul dintre cele mai puţin vizibile monumente istorice din „dulcele târg“, fiind mascată, în mod intenţionat, de construcţiile ridicate de comunişti.

Este biserica unei parohii foarte bogată în acte, dar săracă în realitate. De ani întregi, după ce a obţinut în instanţe anularea unor aşa-zise acte de „donaţie“ către statul comunist, trei dosare privind bunuri imobiliare ce ar trebui retrocedate aşteaptă la A.N.R.P. despăgubirile ce vor depăşi suma de un milion de euro. Cu fiecare zi se adânceşte, astfel, o nedreptate. Dacă de la comunişti nu puteai să te aştepţi la respectarea proprietăţii private, ai crede că măcar azi se cultivă şi se respectă acest drept fundamental. Deşi ctitorii săi au avut grijă să o înzestreze cu toate cele necesare, biserica este lipsită printr-o nedreptate perpetuată şi în cei aproape 30 de ani de democraţie, de mijloacele materiale atât de necesare pentru imperioase lucrări de reparaţie, restaurare, reamenajare.

Talpalari este o biserică arondată unei parohii în care, graţie poziţionării centrale, tot mai mulţi enoriaşi preferă să vândă sau să închirieze locuinţele. Concomitent însă vin alţii din alte zone ale Iaşului, atraşi de duhul de rugăciune şi slujire aprins încă de pe vremea lui Ioan Lumânărică, „sfântul fără sinaxar“. Chiar şi cei care au decis să locuiască, totuşi, în parohie au, cei mai mulţi, vârste înaintate. Sunt puţine familii tinere cu copii. Dar – de unde, de neunde – mai ales la Liturghiile de duminică, zeci şi zeci de copii umplu biserica şi, cu bună cu­viinţă, se apropie de Sfântul Potir la mo­mentul împărtăşirii. Dacă din punct de vedere administrativ există o arondare foarte clară a parohiilor, din punct de ve­dere duhovnicesc nimeni nu poate opri un credincios să se afilieze unei alte biserici decât cea de care aparţine scriptic. După cum unii vin la noi din altă parte, sunt şi enoriaşi de la Talpalari care merg la alte biserici din Iaşi. Important e ca duhul fie­căruia să afle dorita odihnă duhovnicească şi fiecare să se integreze în chip firesc într-o comunitate clădită mai pe inima sa.

Mai sunt foarte multe de spus despre această biserică şi despre o comunitate pe care le iubesc pătimaş. Atât de pătimaş, încât am ales să le părăsesc, la un moment dat, pentru un an, cât m-am dedicat misiu­nii în diaspora. Acolo, în străinătate, am în­văţat, printre multe altele, să iubesc şi mai mult Talpalarii. Cred că fiecare preot îşi iubeşte parohia şi poate să vorbească despre ai săi enoriaşi mult mai frumos, mai adânc, mai mişcător decât am putut să o fac eu. Şi fiecare om are locurile sale sfinte, după modelul Domnului. Pentru mi­ne, personal, Chicirea Stăniţei din jude­ţul Neamţ este Betleemul, oraşul Roman este Nazaretul, Iaşii sunt Ierusalimul, Go­lia în care am ostenit în primii ani la tipo­grafia şi editura Mitropoliei reprezintă Gol­gota, iar Talpalarii sunt Mormântul Învierii. Despre Tabor şi „Foişorul cel de Sus“ voi vorbi altă dată. Poate peste alţi zece ani.