ȚAȚA

Iar „ţaţa” avea un fel de autoritate morală asupra celorlalte surori – era ca a doua mamă. La fel se întâmpla cu „bădia” peste fraţi. Însă pe vremea tantei Frăsina această autoritate se stingea, aşa că fraţii şi surorile mai mici vorbeau relaxat, ba chiar cu ironie („Ei, ce-o să zică Ţaţa!”) despre „ţaţa” sau „bădia”.

Este drept, când am cunoscut-o eu, adică la bătrâneţe, tanti Frăsina nu era şi nici măcar nu-şi aroga această autoritate. Era o femeie mică, „galbenă ca turta de ceară”, cum se zicea odată, cu haine cernite, care parcă voia să treacă neobservată prin lume. Creştea nepoţii şi nepoatele, avea grijă de găini şi cam atât. Aaa, şi mai dosea cele furluate de băiatul ei de la echipa de fotbal Politehnica Iaşi, unde era administrator. Odată acesta a adus un bolovan de bitum şi l-a aşezat în curticica din spatele casei. Tanti Frăsina nu ştia ce-i acela bitum, adică un fel de păcură solidificată. Ţinea câteva găini acolo şi o cloşcă cu pui. Cloşca asta, cu puii ei, nu şi-a găsit alt loc decât pe acel bolovan de bitum. Sub căldura cloştii bitumul s-a înmuiat, iar puişorii au intrat cu picioruşele în bitum. Acum erau toţi şic, aveau un fel de ciuboţele negre. Titi, acest băiat năuc de care vă spuneam, cunoscut în familie şi pentru alte trăsnăi, a început să cureţe puii de păcură pe picioruşe cu benzină. Bineînţeles, au murit toţi, sărmanii.

Prin 91-92, când duceam săptămânal articolul la Monitorul, ca să mi-l bată la maşină dactilografa ziarului, cum vă spuneam, treceam adesea pe la ea, care a stat o viaţă în Ciurchi, iar ziarul îşi avea atunci redacţia prin apropiere. Era bătrână de-acuma, aproape 90 de ani, pentru ea conta doar liniştea sufletească (ca la cancer, ironizează crunt prietenul prozator Dumitru Augustin Doman) şi cred că era fericită măcar acum, la senectute. O găseam de cele mai multe ori în pat, într-o cameră întunecoasă şi goluţă, care mirosea a urină de şobolani şi singurătate. Îmi povestea întâmplări vechi din familie, de dinainte de război. Încurca evenimentele, ba şi rudele, ca şi mătuşile lui Marquez. Apoi pentru ea nu mai contau banii, succesul sau insuccesul copiilor şi chestii din astea. Hoţia sau nehoţia nu mai existau, cum v-am arătat. N-avea nici frica hamletiană de moarte. Nici măcar nu se credea nemuritoare pentru că acuşica va intra în procesul de transformare a materiei. Nu, nu se credea, era pentru ea ca şi cum ai prevedea un viitor mirabil unei bujii bună de aruncat la gunoi. Ştia asta şi o spunea cu zâmbetul pe buze. Era ruptă de lume pur şi simplu.

Da, era străină de cele ale lumii. Lumea ei se rezuma la neamuri, la nepoţi, la oliţa pentru aceştia, la hăinuţe cât mai căduroase, la căcălica prea moale a nu ştiu cărui nepot, la oreionul Măgduţei etc… Îmi amintesc cum la un moment dat Titi a mers cu nevastă-sa, tanti Lidia, la Galaţi la un meci al Politehnicii Iaşi cu Galaţiul. Politehnica a pierdut, ba i-a prins şi ploaia acolo. Vin ăştia acasă rebegiţi şi plouaţi la propriu şi la figurat. Şi tanti Frăsina îi întreabă: „Ce s-a întâmplat, de ce sunteţi aşa supăraţi?” „Ne-au bătut, mamă cu 7 la 1” „Aaa, apoi cum să nu vă bată, dacă au fost 7 pe 1”. Maria mea spune că asta trebuie să fie o glumă. Nu, chiar aşa era „ţaţa”. Cunosc multe poveşti din aceste, care distrează şi azi, când ea nu mai este de mult pe lumea aceasta, pe cei din familie.

Ţaţa a avut trei copii: doi băieţi şi o fată. Titi, de care am pomenit, era înalt ca şi taică-său, nenea Rotariuc, Hoholul, porecla pe care o primeau ucrainenii. Şi la fel avea nişte încreţituri pe frunte de tânăr. A lucrat în domeniul sportului, pare-mi-se că în tinereţe chiar a făcut sport, săritura în lungime, dacă ţin minte bine. Se ocupa şi cu furtişaguri de pe la serviciile unde lucra (vedeţi că eu nu fac portetrele unor eroi, filosofi sau alţi oameni exemplari) şi ducea lucrurile furate pe la rude. Îi era frică să le ţină acasă. A adus şi pe la noi tot felul de piese de automobil, bascheţi etc. Rămâneau lucrurile luni de zile ascunse prin poieţi, le găinăţau găinile. Pe urmă venea şi le lua. Nu ştiu unde le ducea.

A fost căsătorit cu tanti Lidia, o fată ambiţioasă, venită de la ţară, dintr-o familie săracă, cu mulţi copii. Tanti Lidia a urmat drumul de la fata venită dintr-un fund de sat, la vânzătoare la o „alimentara” de mahala şi în final la şefă la „Unic”, cel mai mare magazin alimentar din Iaşi, aflat chiar în buricul târgului, în Piaţa Unirii. Când mergeam cu mama la „Unic”, tanti Lidia îi îndesa în sacoşe tot feluri de salamuri, învelite în hârtie subţire, transparentă (hârtiile acestea îmi plăceau mie, copil, la nebunie), care de care mai scumpe şi mai rafinate. Aceasta în ciuda protestelor mamei. Tanti Lidia, încă o dată zic, era ambiţioasă, aprigă femeie. Ea îl conducea ca pe o marionetă pe nenea Titi. Se vedea că îşi însuşise vorba că bărbatul e capul, iar femeia e gâtul: cum se mişcă gâtul, aşa şi capul. Am auzit-o spunând vorba asta de vreo două ori. Din păcate, tanti Lidia a murit de tânără – cancer, blestematul de cancer! La bătrâneţe Titi era îngrijit de Magda, fiică-sa. Avea scăpări de memorie, nu-şi mai recunoştea neamurile.

Celălalt băiat era Gică, o probă de beţivan cum n-am mai văzut. Cel puţin când l-am „prins” eu. Ar fi băut rachiu făcut şi din căcat – zicea mama. Nu ştiu cum reuşea să facă rost de bani pentru băutură, fiindcă nu a lucrat nicăieri niciodată. O „tapa” pe maică-sa de bani. Uneori îi fura banii pur şi simplu – aşa se plângea tanti Frăsina mamei. De fapt, bătrâna nu prea mai avea imaginaţie. Ascundea banii între albituri, iar Gică îi găsea fără nici o problemă. Altminteri Gică era un tip deştept şi glumeţ, ba chiar spiritual, dacă îl scăpai la un pahar de băutură. Se tot lăuda cu multele lui cunoştinţe, căci o cheie a falsului succes în societate este să faci paradă de cunoştinţe, chiar dacă aceste cunoştinţe erau „fata morgana”. În partea a doua a vieţii umbla în cârje: băuse şi adormise într-un şanţ într-o toamnă târzie. Probabil se întâmplase chestia asta nu o dată. A murit relativ tânăr, pe la vreo 50 de ani. Tot într-un şanţ sau într-o rigolă, mă rog. Nu l-a regretat nimeni (poate doar vreun beţiv de-al lui), l-au uitat repede toţi. Iată, îl amintesc eu aici.

Cel de-al treilea copil al tantei Frăsina era nana Jenica. Îi spun „nana”, fiindcă ea m-a botezat. Dar despre ea voi scrie altădată.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist