Telenovelele – o lume fără canini

Trăim cufundaţi, năclăiţi, în vremea războaielor reci, fără lupte, a zahărului fără zahăr, a ceaiului fără teină, a cafelei fără cofeină, a surprizelor organizate fără surprize, a ţigărilor electronice fără tutun, a berii fără alcool, a mezelurilor extra-slabe. Se fabrică astfel o umanitate „fără”, tot mai docilă, aseptică, fără dinţi şi fără creier propriu, dar tot mai „luminoasă”. Nu, nu una luminoasă în sensul comunist, „spre comunism în zbor”, ci una în care misterele devin integrame, tainele au ajuns dezvăluiri jurnalistice, toate s-au terminat (de fapt, e tot un fel de comunism şi acesta, dar încă nu ne-am convins cu toţii, murim fraieri fără să ne dăm seama; e un fel de comunism benevol, atotprosper şi fără puşcării pentru opozanţi, fiindcă opozanţi nu mai există). Totul e sub lumină: parcurile de distracţii tot mai infantile şi pentru maturi, fantoşele de castele medievale, reconstruite şi luminate intens, cu actori anonimi în costume de epocă şi agitându-se de ici-colo, vitrinele luminate de te dor ochii, uriaşele torturi festive, decorurile din răşini sintetice etc. Căci progresistului întunericul sau penumbra îi displac. Îl sperie îndoiala, catalogată un fel de boală. Iar ironia omului sănătos s-a chircit de tot.

Aşa au apărut şi telenovelele. Luminoase (oh, ce lumină orbitoare!) şi fără canini. La fel ca filmele dominate de ideologia „progresistă”, aşa încât, de pildă, nobilii englezi din secolul XIX sunt negri (pardon, „de culoare” sau „afro-americani”), iar marea majoritate a filmelor sunt despre comportamentele sexuale, care, de fapt, sunt deviaţii sexuale, şi despre identitatea de gen – bărbaţii sunt femei sau invers, mă rog, urgii de astea. Marile libertăţi – a cuvântului, a presei, de gândire şi exprimare – pe care le căutau strămoşii noştri nu mai sunt tratate.

Ei bine, telenovelele elimină lupta. Una din armele instaurării lumii binelui, fără canini. Creierul nu se mai aprinde. Ideile nu mai sar peste cal, dincolo de lungul nasului. Între urechi se întinde un gol plăcut şi mut. Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie, spuneau strămoşii uitaţi. Zornăie a gol, ca beşica de porc umplută cu grăunţe a lui Creangă. Liniştea e adâncă, ca un lac îngheţat până la fund. Nimic nu te mai poate deranja. Catastrofă ecologică? Terorism islamist? Suprapopulare rapidă a Pământului? Bitcoin în cădere? Viaţa ta confuză? Toate întrebările globale au fost eliminate. Cele mici de asemenea. Nu ai de ce să-ţi faci griji. Ai telenovelele.

Marile lupte de odinioară, când chiar se murea pentru o cauză, nu mai sunt. În tăcerea generală a „fericirii” telenovelistice, a laşităţii, a îndobitocirii şi consimţirii docile, de bovină, „progresiştii” de azi se dau de ceasul morţii şi pentru alte „fericiri”: a luptei contra toxicităţii azbestului, a homofobiei, a xenofobiei, a fumatului. În acest scop, orice minut de televiziune e filtrat, scopit, epurat, vizat şi paravizat de comitete şi comiţii. Aşa încât trebuie să ne amintim de ce se spune în „Demonii” lui Dostoievski: „Mă întreb cui trebuie să mulţumim că a lucrat atât de dibaci asupra minţilor noastre, că nimeni nu mai gândeşte cu mintea lui”.

În aceste condiţii, ne delectăm (Doamne, leşinăm de plăcere!) când Fernanda şi Juan Miguel se împacă la finalul episodului 22 şi de mâine, în episodul următor, se vor săruta. Şi melodia e bestială! Aşa frumos cuplu! Juan Miguel o duce pe Fernanda în cabana unde au fost prima dată împreună, vor depăna amintiri din acea noapte. Samantha îi va arăta ceva pe care ea trebuie să-l vadă – un lac albastru din creierii munţilor sau un tablou luminos de Renoir. Tot în acest episod, Juan Miguel îi spune pentru prima dată de când s-au reîntâlnit că o iubeşte (vai tu, mooor!). Şi sunt atât de fericiţi! Superbi! Supeeerbi! Urmează împăcarea. Dulce. Duuulce! Dar el nu vrea încă nici un angajament. E încă un afemeiat, dar nu ar suporta să o atingă nimeni! Asta da situaţie!

Apar şi Ximena, Javier şi Miguel (alt Miguel, nu Juan Miguel). Reţine că sunt trei. Miguel e un personaj ce va apărea mai târziu, dar va fi o apariţie importantă. Îţi aminteşti, tatăl Angelei, Miguel, a avut o relaţie ascunsă cu mama Samanthei, Perla, iar Sami e, de fapt, soră vitregă cu Angela, având acelaşi tată. Ce legătură are cu Miguel? Sunt fraţi toţi trei. Şi el este fiul lui Miguel, fiind tot bodyguard şi purtând acelaşi nume cu el. Va avea o relaţie cu Fabiola şi va fi un cuplu îndrăgit, desiguuur!

Fabiola şi Fernand s-au despărţit mai înainte. Cei doi au avut împreună trei copii. Nu este prima dată când se despart. Şi nu ar fi exclus să se împace, au mai fost despărţiţi, dar s-au împăcat. Dar acum el a fost implicat în multe scandaluri referitoare la cuceririle lui. Ea l-a iertat mereu. Şi acum se pare că tot el a pus capăt relaţiei. Dacă Fabiola îl va ierta sau nu, rămâne de văzut în episoadele următoare. Cert este că copiii sunt o legătură puternică între ei. Deşi a înşelat-o de mai multe ori, mereu a avut grijă de copiii lui. De mâine se sărută, la finalul episodului. Pe urmă se împacă la sfârşitul episodului viitor. Doamne, leşin! Ce simpatici sunt împreună! Vai, pe zi ce trece mai mult îi adooor!

Şi uite aşa se instalează (s-a instalat deja în mare parte) o lume incriticabilă, inironizabilă, o lume a atotbinelui între Trump (Fernand, cum ar veni) şi Biden (Juan Miguel), a bodybuilding-ului, împotriva discriminărilor de toate felurile, contra relelor tratamente aplicate animalelor, contra traficului cu fildeş şi blănuri de animale, contra responsabililor de ploile acide (căci Binele are nevoie întotdeauna de Rău), a desfigurării peisajelor, a fumatului, a topirii gheţurilor în Antarctica, a colesterolului, a covidului şi coviţăitului porcului de Crăciun…

Da, o lume „fără”.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist