Teologie cu linguriţa (II)

Părintele Olimp N. Căciulă concluziona, în lucrarea despre care am vorbit data trecută, că „fiinţa jertfei de pe Cruce a Domnului constă în junghierea neprihănitului Său trup şi în vărsarea preascumpului Său sânge”. Această jertfă „rezumă în sine toată mântuirea neamului omenesc, pentru că şterge păcatul strămoşesc care împiedica mereu pe oameni să se afle în comuniune reală cu Dumnezeu” („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016, p. 391). Se ridică aici o întrebare extrem de importantă: cum a dat Mântuitorul ucenicilor Săi din Trupul şi din Sângele Său înainte de Răstignire, la Cina cea de Taină? Cum poţi primi o jertfă înainte de a fi… jertfită? În acest punct al analizei sale, Părintele Căciulă evidenţiază faptul că, „dacă în natura umană Domnul era supus timpului în aşa fel încât, fiind la Cina cea de Taină, avea încă nevoie de timp ca să se găsească în starea de jertfă de pe Cruce, în natura Sa divină, ca Dumnezeu, înaintea Căruia timpul nu înseamnă nimic, avea din momentul Întrupării întipărite în Sine toate lucrurile cumplite pe care avea să le suporte mai târziu, ca şi Jertfa Crucii” (p. 393-394). Este foarte important acest aspect pentru a întări ideea că, la Sfânta Liturghie, cu adevărat primim Trupul şi Sângele Domnului, deşi ea succede temporal Jertfei de pe Cruce, aşa cum apostolii s-au împărtăşit cu adevărat la Cina cea de Taină care a precedat Răstignirea. În gândirea teologică occidentală, pâinea şi vinul euharistic sunt uneori considerate ceva simbolic, alteori ajung să fie adorate „în sine”. Euharistia nu trebuie nici redusă la aspectul său material (real, de altfel!), dar nici idolatrizată. Euharistia nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel ce Se oferă în Euharistie!

Jertfa Domnului este, aşadar, o jertfă reală, permanentă, dar o „jertfă pasivă”. Ca ea să devină activă, adică lucrătoare în viaţa noastră, „e nevoie de contribuţia noastră personală” (p. 395). Este nevoie ca jertfa noastră personală să fie una reală, prin rugăciune, postire, milostenie, lepădare de sine, binecuvântarea celor ce ne blestemă etc. Astfel, „mântuirea noastră nu este dobândită în chip necesar şi magic, cum îşi închipuie mulţi ci, din contră, e rezultatul, pe de o parte, al bunătăţii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, al conlucrării personale a omului” (p. 395). Deci, participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine nu sunt o chestiune de modă religioasă, de ritual, nu vorbim despre ceva ce poate fi amânat, eventual sine die. „Pe Dumnezeu Îl ai în suflet” şi acasă, şi oriunde ai fi, într-adevăr, dar numai participarea la Jertfa euharistică îţi deschide porţile Împărăţiei. A spune că poţi amâna pentru un timp participarea la Sfânta Liturghie sau împărtăşirea cu Sfintele Taine e totuna, teologic vorbind, cu a spune că mai poţi amâna mântuirea şi pocăinţa. Or, toată Evanghelia, toată teologia liturgică este plină de acest imperativ, de acest acum! Mântuirea nu este ceva ce se poate amâna de azi pe mâine sau pe poimâine. E vorba de viaţă şi de moarte aici. Nu din sfera biologică, ci din sfera veşniciei!

Bine, vor zice unii, dar cum e cu multele momente în care, deşi au posibilitatea, credincioşii nu participă la Liturghie sau asistă fără a se împărtăşi? Mai mult, uneori ei sunt opriţi de preoţi de la împărtăşanie chiar pe ani de zile. Sau, pe de altă parte, există pustnici care se împărtăşesc şi participă rar la Liturghie. Mai întâi, vizavi de prima obiecţiune. Dezinteresul unora (sau multora!) pentru Sfânta Liturghie sau indolenţa faţă de Euharistie, chiar şi dacă ar fi generalizate, nu contrazic acest adevăr imuabil: nu putem trăi în Hristos decât dacă suntem în permanentă comuniune euharistică, iar nu „din an în Paşti”. Faptul că unii sunt opriţi de la cuminecare nu înseamnă decât că li se acordă un timp de pocăinţă, de pregătire tocmai în vederea (re)apropierii de Sfintele Taine. Deci accentul nu cade pe interdicţie, ci tocmai pe şansa acordată ca, printr-o lucrare duhovnicească şi fapte vrednice de pocăinţă, credinciosul să poată fi reintegrat în comunitatea euharistică. „Împacă şi‑l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” – spune duhovnicul atunci când pune epitrahilul peste capul celui ce tocmai s-a spovedit şi-i rosteşte rugăciunea de dezlegare. Şi apropos de aceasta… Această punere a epitrahilului şi a mâinilor preotului este izvor de har şi de uşurare de păcate, de izbăvire de toată necurăţia. Unde lucrează Dumnezeu, oare mai poate lucra vreun virus? Pot cei doi – Dumnezeu, Creatorul a toate, şi o creatură precum microbul sau virusul -, să lucreze „cot la cot”, în acelaşi timp, în viaţa unui om? Personal, sunt uimit chiar şi de faptul că am ajuns să ne punem astfel de „probleme”.

Poate vi se pare că am insistat prea mult pe înţelegerea Tainei Euharistiei, riscând să transform „linguriţa” de teologie în „polonic”. Dar, dacă nu înţelegem realitatea şi centralitatea Jertfei lui Hristos în Biserică, indispensabilă pentru ca „trupurile noastre să fie mădularele lui Hristos” (cf. I Corinteni 6, 15), atunci nu-şi au rost celelalte discuţii. Sau ele se poartă pe piste false. Acesta este miezul credinţei noastre – că avem Mântuitor şi Mijlocitor pe Dumnezeu-Omul, Cel Care pentru noi S-a jertfit, pentru ca noi să putem (re)intra în comuniune cu El – contemporanul nostru! De această conştiinţă a prezenţei reale a lui Dumnezeu în Biserică, Cel Care lucrează cu harul Său în multe feluri, dar mai ales prin Sfintele Taine, depinde şi atitudinea noastră faţă de orice dezbatere teologică sau vizavi de orice ingerinţă a vreunei autorităţi lumeşti. Voi continua, pe cât va fi cu putinţă, în rubricile viitoare, să abordez şi celelalte probleme presante, amintite în debutul textului de săptămâna trecută.