Terapie individuală şi de grup

Am recitit un roman splendid, din 1995, al lui David Lodge, Therapy (Terapia, în foarte buna traducere românească a lui Radu Paraschivescu de la Polirom). Este vorba despre un text oarecum singular în opera lodgiană. Protagonistul, Laurence Passmore (zis „Tubby”, din cauza începutului de obezitate care îi marchează apropierea de vârsta a treia), creator al unui serial de televiziune (sitcom) popular în Marea Britanie şi SUA – People Next Door -, este, „la bază”, scriitor. Scenariul serialului – desfăşurat deja pe mai multe sezoane – i-a adus faimă şi o situaţie materială de invidiat. A intrat, prin film, în „lumea bună”, idolatrizată de societatea de consum. Tubby are, în plus, şi o familie reuşită. Soţia, Sally, încă atrăgătoare, a dezvoltat o carieră proprie, iar copiii, maturizaţi, studiază la instituţii universitare performante. Nimic nu pare să anticipeze declanşarea unei crize existenţiale. Cu toate acestea, inexplicabil (la prima vedere), protagonistul intră într-un neaşteptat declin creator, dublat de spleen englezesc şi de numeroase complicaţii metafizice, mărturisite doar jurnalului personal. Iniţial, Tubby suferă de o misterioasă durere în genunchiul drept, imposibil de diagnosticat de către medicii consultaţi, durere clasificată de pacient drept sindromul „IDK” – „Internal Derrangement of the Knee” („Disfuncţie Internă a Genunchiului”) -, echivalent sarcastic, al ignoranţei ştiinţifice sugerate de expresia „I Don’t Know” („Nu ştiu”). Codul („IDK”) va fi repetat obsesional în naraţiune, prin metafora în cauză, a „neştiinţei” generalizate, cum ar veni, sugerându-se epicentrul unei lumi care începe să-şi piardă punctele de reper (de altfel, „derrangement”, în engleză, se referă, în fond,, la „deranjamentul” mintal, la „nebunie” pe scurt). Aici trebuie să vedem esenţa crizei lui Passmore. El simte că şi-a pierdut identitatea într-un lung şir de exuvii morale şi psihice, pe care i le-a indus sistemul consumerist – un sistem al „artei pentru bani” şi nicidecum al „artei pentru artă”. Recuperarea identităţii originare presupune, pe lângă întoarcerea în timp, dislocarea psihologică din actualul eu alienant, lucru în bună măsură dureros şi convulsiv.

Redescoperirea vechiului Laurence se leagă de regăsirea primei iubiri – Maureen -, o irlandeză catolică, reconstruită de bătrânul Tubby din fragmente şi imagini demult pierdute în magma subconştientului. Deşi nu a mai întâlnit-o din adolescenţă, Passmore, sub impulsul unei stranii vitalităţi, porneşte în căutarea ei (situaţie generată şi de iniţierea unui impredictibil divorţ de către, la rându-i transformata identitar, Sally). Cu greu, după nenumărate peripeţii (tipic lodgiene, amintind de excursiile disperate ale lui Persse din Small World/Ce mică-i lumea!), Tubby o localizează pe Maureen – dezolant de îmbătrânită – într-un pelerinaj religios unde, entuziasmat, decide să o însoţească. Urmarea este, bineînţeles, surprinzătoare. Passmore se restabileşte psihologic (reluându-şi activitatea creatoare) şi cunoaşte voluptăţi curioase în relaţia amicalo-amoroasă cu iubita din tinereţe şi credulul ei soţ. Un tablou numai în aparenţă idilic, întrucât, în realitate, el ascunde un fel de apogeu al tensiunii identitare imposibil de soluţionat. Criza nu e doar a scriitorului depersonalizat, ci a întregii comunităţi (o problemă subterană a romanului o constituie drama cuplurilor occidentale destrămate, după zeci de ani de convieţuire, în momentul în care copiii – maturizaţi – părăsesc căminul) aflate într-o luptă surdă, dar continuă, de redobândire a identităţii ocultate. În subsidiarul „terapiei”, când nostalgice, când sarcastice, a lui Lodge, distingem această „temă” serioasă, dezvoltată subtil şi rafinat în text. Autorul se dovedeşte, în acest roman, preocupat mai curând de mentalităţi şi psihologii – interes care, în alte opere, trecea în plan secund, datorită concentrării sale (a scriitorului, desigur) pe simetria narativă şi pe simbolismul cultural, elemente de prim rang în majoritatea creaţiilor lodgiene. Avem în faţă, indubitabil, un epic al crizei, cu atât mai mult cu cât mesajul în discuţie iese din învelişul narativ şi pare să iradieze către biografic. Fără prea mari eforturi de decodificare parabolică, îl putem bănui pe prozatorul însuşi disimulat, (auto)ironic, undeva în spatele edificiului textual…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi