Testul Erdogan

Nu pretinsul şef de stat, care s-a tot gudurat pe lângă autocrat, dându-şi aere, pozând vajnic, fără a mişca, ce-i drept, pe nimeni (dovadă că, la Comrat, în plină ebuliţie a encomioanelor, başcanul Vlah i-a ignorat, pur şi simplu, mâna întinsă, umilindu-l sub reflectoare şi în ochii publicului). Nici zaiafetul întins la Preşedinţie, renovată în fine, pe banii turcului, după dezastrul din 2009. Dacă mă gândesc bine, nici cele două autospeciale, menite să împrăşte mulţimile cu tunuri de apă, dăruite de Erdogan Internelor. Toate astea sunt aspecte, mai mult sau mai puţin groteşti sau doar bizare, ale unei probleme de fond, gravă.

Să reamintesc, dacă mai e nevoie, că vizita turcului a fost precedată de un eveniment cu totul ieşit din comun – în economia a ceea ce numim stat de drept, protecţie a drepturilor omului etc. Şi anume: şapte profesori, de origine turcă, de la liceul „Orizont“, au fost extrădaţi la cererea Ankarei, fără vreun motiv plauzibil: ce-au îngăimat pe urmă autorităţile sunt nişte bâlbe aferate, pe care, evident, nici proştii clinici n-au pus botul. Oamenii au fost „găsiţi“ indezira­bili şi aruncaţi, practic, în gura morţii. A torturii – în orice caz. Fără, repet, vreo ezitare, măcar de protocol, cu o promptitudine care te înspăimântă: astea ne sunt instituţiile pe care le plătim să ne apere, să ne procure fie şi iluzia siguranţei? Ei, bine, conformismul acesta, care nu-i decât o esenţă tare a obedienţei fără limite, a servituţii cinice, el a şocat. Turcul, mă rog, n-avea cum să se dezmintă, chiar dacă că pe-afară e secolul XXI: tot cu aerul că descinde într-un paşa­lâc, vorba unui coleg din presă. Ai noştri însă – minus, evident, nimicul Dodon – ei, cum de au consimţit? Pun o întrebare naivă, fireşte, dar o pun cu bună ştiinţă; fiindcă dincolo de raţiunile meschine ale momentului, dincolo de rahatul sclivisit al considerentelor „tactice“ şi chiar geopolitice (deşi mă îndoiesc că ne ţine cureaua în acest sens: mersul la Washington reface simbolic itinerarul la Înalta Poartă de odinioară), există o raţiune a istoriei şi o alta a demnităţii.

Erdogan ne-a arătat, nouă înşine şi curioşilor de pe mapamond, ce uriaşă capacitate de procesare a flegmei avem. Nici dacă ne-ar fi avut cu mic, cu mare, începând cu Dodon, ca mai înzestrat somatic în acest scop, şi terminând cu ultimul amărât care scotoceşte prin ghene, direct în Piaţa Marii Adunări Naţionale, n-am fi crâcnit şi am fi continuat să-l aclamăm. Când realizezi un adevăr ca ăsta din spatele bolizilor cu girofaruri, al gradaţilor înşiruiţi de-a lungul străzilor şi gata să te masacreze, dacă le încalci consenul, te întrebi ce semn e ăsta, în ordinea cea mai profundă a lucrurilor? Plahotniuc a anunţat acum nu demult, tot în PMAN, cu surlele inerente evenimentului (livrat ca pe o mare revelaţie a PD-ului) cea de-a „patra cale“ de dezvoltare: pro-Moldova. Ştie el ce ştie: cu masa asta de târâtoare, şi civil, dar mai ales instituţional, care e gata să lingă latrinele pentru un ciolan, o cale ca asta n-are cum să nu ducă direct în paradisul autocrat şi fiscal atât de mult visat. Erdogan a func­ţio­nat ca un test de maleabilitate, câştigat, iată, cu brio de PD.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova