Ţi-L poţi imagina pe Dumnezeu agitat şi grăbit?

Ei bine, greşim, şi încă destul de grav. Sfântul Paisie Aghioritul atrăgea atenţia că ne paşte un mare pericol şi că esenţială este starea duhovnicească cu care lucrează cineva: "Atunci când lucrează cineva cu linişte, îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească" (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. 1, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 200). Aşadar, important nu este cât de multe şi în cât timp lucrăm, ci cum facem aceasta.

Am crede că stresul şi graba sunt specifice omului de azi. Dar sfinţii de odinioară sesizau o aceeaşi tendinţă, inclusiv la monahii de prin mănăstiri. Ava Dorotei făcea chiar o împărţire "matematică" a lucrării cuiva, dând jumătate de credit aşezării lăuntrice: "În orice lucru vă aflaţi prinşi, chiar de este vreunul care cere grabă şi e foarte însemnat, nu voiesc să-l faceţi cu ceartă şi cu turburare, ci să fiţi încredinţaţi că tot lucrul pe care-l faceţi, fie mare, fie mic, este a opta parte din ceea ce căutaţi. Iar păzirea stării voastre dinăuntru, chiar dacă prin aceasta s-ar întâmplă să nu vă puteţi împlini slujirea, este patru părţi din opt. Vedeţi cât de mare e deosebirea. Deci când faceţi un lucru, de voiţi să-l faceţi desăvârşit şi în întregime, sârguiţi-vă să faceţi şi lucrul însuşi, care este o optime, dar să vă păstraţi nevătămată şi starea voastră sufletească, care este o jumătate din cele opt părţi, adică patru din cele opt" (Filocalia, vol. IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 525-526). Aşadar, împlinirea unei sarcini valorează, în ochii lui Dumnezeu, o optime din rostul oricărei lucrări. Pe de altă parte, Ava Dorotei atrăgea atenţia că nu trebuie să ne lenevim, considerând că noi cultivăm jumătatea "cea bună", ci doar să fim cu luare aminte şi să nu ratăm cele esenţiale, vânând cele minore.

Riscul de a ne concentra exclusiv pe partea formală sau materială a unei lucrări se vădeşte şi în multa împrăştiere ulterioară: "Nu vă risipiţi timpul fără folos, fără să-l valorificaţi în cele duhovniceşti, pentru că veţi ajunge să vă sălbăticiţi mult şi nu veţi mai putea lucra cele duhovniceşti. Veţi dori să vă îndeletniciţi numai cu treburi sau să discutaţi sau veţi urmări să aflaţi subiecte de vorbă ca să vă aflaţi în treabă" (Cuv. Paisie Aghioritul, ibidem, p. 207). Soluţia este ca, treptat, să acordăm mai mult credit lucrării duhovniceşti. Sfântul Siluan Athonitul, spre exemplu, care trebuia să coordoneze o echipă de muncitori, avea următoarea rânduială: dimineaţa le spunea ce au de lucru, apoi se retrăgea la chilie şi se ruga pentru fiecare muncitor în parte şi pentru familia lui; apoi venea la finalul programului din nou la locul unde lucrau. Cei din mănăstire au constatat, astfel, că echipa lui era mai sârguincioasă şi mai eficientă decât echipele supravegheate de călugări de-a lungul întregii zile.

Veţi spune că noi nu suntem la măsura Sfântului Siluan. Aşa este. Dar fiecare avem măsura noastră şi ceva tot putem face. Soluţia o dă Sfântul Paisie Aghioritul care, cu durere, mărturisea: "Strig mereu: «Simplificaţi-vă viaţa şi stresul va fugi». Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri, şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viaţa, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă" (Cuv. Paisie Aghioritul, ibidem, p. 178).

O altă metodă care ne poate ajuta să ieşim din agitaţie şi stres este cea pe care o aflăm din vieţile altor două persoane cu viaţă sfântă. Sfântul Sofronie Saharov, pe când se afla în Athos, avea multe ascultări ca monah, încât aproape că nu mai reuşea să-şi facă rânduiala de rugăciune la chilie. Dar, într-o bună zi, a decis să trateze fiecare ascultare (lucrare) în parte ca şi cum ar fi singura din acea zi. După un timp, a constatat că le făcea pe toate mai repede şi mai bine, dar mai rămânea şi timp de rugăciune. Ceva similar povesteşte şi Mitropolitul Antonie de Suroj care, ca medic, era mereu cu gândul la pacienţii ce aşteaptă la rând în afara cabinetului unde consulta. Din clipa în care a decis să trateze fiecare pacient în parte ca şi cum ar fi fost singurul, lucrurile s-au îmbunătăţit şi pacienţii săi au început să se îmbolnăvească mai rar.

Pentru a gândi precum sfinţii invocaţi mai sus, avem şi noi nevoie să evaluăm mereu dacă ce şi cum facem este compatibil cu Duhul lui Dumnezeu. Ni-L putem, de exemplu, imagina pe Dumnezeu mereu agitat şi grăbit? Categoric, nu! Înseamnă că în aceste stări nu e Duhul Lui, ci sunt duhurile răutăţii ascunse. Veţi spune că Dumnezeu lucrează cu veşnicia, că nu are presiunea timpului. Dar veşnicia nu este o infinitate de clipe. Ea se ascunde în fiecare moment al vieţii noastre. Noi decidem dacă trăim o secundă ca fiind a şaizecea parte dintr-un minut sau o trăim ca pe o clipă – loc de întâlnire cu Dumnezeul Cel Veşnic.