Timpul ca un ponei

Hoinăresc fără ţintă. Deodată, amintirea vechii străzi ţâşneşte din băltoacele formate de zloată. În răsfrângerea pavajului ud clipoceşte strada Panu cum era pe vremea copilăriei mele. Anii se amestecă în suflet şi timpul devine transparent. Regăsesc strada Panu pe care-o pierdusem, strâng în inimă senzaţia caldă de inconştienţă şi simplitate, pe care o încercam cândva. Contagiunea visării fostei străzi cu ceaţa de azi luminează tandru oraşul de altădată.

Pentru mine viaţa era viaţă pe atunci, în toată simplitatea ei! Şi-n toată sărăcia ei! Luam din realitate doar ce-mi plăcea. Mă întrezăresc în plasma visării sorbind vuietul nedomolit al străzii… Cu firea mea şovăielnică şi închisă, purtând pe chip confuzia vârstei şi vremii comuniste, umblu rătăcit pe Anastasie Panu, în mijlocul lumii viermuitoare, printre oamenii febrili, cu vitalitate furioasă, de furnici negre zorind să care ouă în spinare.

Mă înspăimântă uruitul tramvaielor pe strada îngustă. Pe firul trotuarelor zăpada se murdăreşte şi se chifliceşte. Pe stânga şi pe dreapta dughene şi imobile cenuşii stropite de noroi până la ferestre. Uşi de lemn scârţâitoare, acoperişuri de tablă prăvălite, pătate de rugină, hornuri înalte pline de funingine. Înăuntru nu pătrunde destulă lumină prin ferestrele mici, aşa că becuri chioare luminează dughenele cu podele de lemn bocănitoare. Un evreu bătrân cu buze răsfrânte şi păr în urechi (foştii proprietari, acum simpli vânzători în prăvăliile lor) încearcă cu vorbă multă şi cântată să vândă căciuli sau metri de „materie” la ţărani cu figuri zăpăcite şi neîncrezătoare. Dughene şi dughene cu statut de magazine: Ferometal, Confecţii, Mercerie, Peşte. Prăvălii de flori pentru nunţi şi de coroane pentru înmormântare, zid în zid, una după alta. Coroanele mortuare atârnate pe pereţi ca nişte harfe alb-liliachii. Şi iarăşi tramvaiele hurducăind cu scrâşnet metalic. Ciucuri de oameni atârnă pe scări. Un om plin de noroi pe salopetă fixează cu un cârlig de metal un capac greu de canal. Zgomotul asurzitor al capacului trântit. Şi locul viran, unde îşi ridică cortul uriaş circul, când vine în oraş.

Am fost o dată cu tata şi cu soră-mea Doina, care se strica de râs, iar când au apărut poneii voia să pună mâna pe pântecele lor lucioase. Tata nu râdea însă, în oraş nu râdea, doar cu oameni din piaţă, când mergeam cu marfă. Nici eu nu prea râdeam – mi se părea că toate artistele pe jumătate goale, când ridicau mâinile în sus şi oamenii aplaudau, se uită numai la mine; tare îmi era ruşine!

Terenul viran este acum gol, doar băltoace, conducte cu manşoane flendurite prin care şuieră gazul şi gunoaie scormonite de ciori. Apoi ciorile îmi trec pe deasupra capului cu croncănit aspru, dau ocol bisericii Sfântul Nicolae Domnesc şi dispar în ceaţa densă de după Palat. O fetiţă cu căciuliţă roşie şi cu mâna în mâneca paltonului mamei se uită înapoi după mine, mama o smuceşte de mânuţă. Eu însă păşesc mândru înainte, muşcând cu poftă din gogoaşa caldă şi dulce. Trec în partea cealaltă a străzii. Se simte răsufletul rece al depozitelor subterane lăsate deschise ale halelor. Hala Mare şi Hala Mică, cu coronamente metalice înalte, arborescent învălmăşite. Şi mirosurile din acele pivniţe prelungi, întinse pe aproape tot subsolul halelor: de castraveţi muraţi, de brânzeturi şi măsline putrede, izul de poşircă de vin. Prin uşile larg deschise se văd ţărani înfofoliţi la tarabe pline cu movile de mere şi pere, lipovencele cu obraji roşii strigă clienţii lângă butoaiele cu murături şi varză acră. Un bărbos cu ochi de ţicnit răscoleşte cu un băţ mormanele de gunoaie. Cineva rostogoleşte un butoi cu zgomot funebru. Zdroncănitul se îndepărtează şi se pierde încet-încet. Ajung la tata care bocăne din picioare de frig la tarabă. Terminasem gogoaşa caldă, pudrată cu zahăr. „A fost bună?” „Buuună”. Mă uit la ceasul de la mâna tatei şi văd că a trecut doar un sfert de oră pentru gogoaşă.

Un sfert de oră din somnul dulce şi luminos al copilăriei, din eternitate. Apoi poneiul timpului începe să tropotească ca cel pe care voia să-l atingă soră-mea şi nu reuşea, fiindcă nu reuşim niciodată să-l atingem, să-l mângâiem, să-l prindem, un ponei cu pântecele lucios, cu hăul viscerelor umflându-se şi surpându-se, îngurgitând şi regurgitând bucăţi vii de trecut. Să fi avut atunci străfulgerarea unei premoniţii a vieţii ce va să vină? A trecerii ei? Aceasta în timp ce mă uitam ţintă (şi mă uitam pe mine) la băltoacele lucioase ca nişte oglinzi lichide ale străzii, băltoace din care acum mi-a ţâşnit artezian amintirea? Cine să ştie?

Şi, iată, mă plimb pe strada Anastasie Panu şi înţeleg dintr-o dată, în realitate, nu în visare, că anii au zburat pentru totdeauna în ceaţa densă de după Palatul copilăriei şi că vor rămâne doar amintiri pe care le voi răsuci mereu doar înlăuntrul meu.

… Însă viaţa continuă şi fără halele vechi, care s-au prăbuşit într-o noapte şi au fost demolate după aceea, şi fără evreul bătrân cu buze groase şi păr în urechi şi fără Cirkus Praga, care-şi întindea cortul pe terenul viran. Va continua şi fără mine. Ajung în Elena Doamna, la capătul străzii Anastasie Panu. Cu grabă de furnică mă îndrept spre staţia de autobuz. Am atâtea treburi…     

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist