Trei moldoveni, negri, mititei

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a primit o sesizare pe motiv că există o discriminare de gen în listele partidelor la alegerile europarlamentare. Doar 8 femei se află pe cele 33 de locuri eligibile, adică aproximativ 24%. E mult? E puţin? Se poate mult mai rău, dar speţa despre care vom vorbi încă nu este prinsă în dezbatere, cu toate că doare mult mai rău: discriminarea şi stigmatul regional.

Deşi nu au nici în clin, nici în mânecă cu o viziune regionalistă, alegerile europarlamente sunt, paradoxal, cel mai fidel barometru regional al politicii interne. Nelegate de glie, de localităţi, de judeţe, selectând candidaţi doar pentru vitrina europeană a României, partidele au aplicat algoritmi delocalizaţi ca să alcătuiască liste atractive pentru convingerea alegătorilor naţionali.

De la caz la caz, listele au depins de graţiile tătucului din partid (PSD), de capacitatea filialelor de a propune nume cu notorietate (PNL, ALDE, PRO România, PMP) ori de rezultatul unei competiţii interne (USR-PLUS). Avem, aşadar, o mixtură între bunul plac, favoritism şi meritocraţie. Cum stă Moldova în treaba asta? Luând în calcul ultimele sondaje, din cele 33 locuri cuvenite României numai trei moldoveni au o poziţie pe liste care le conferă şanse reale de a ajunge în Parlamentul European. Toţi de la PSD – Tudor Ciuhodaru, Dragoş Benea şi Dan Nica. Trecem cu discuţia peste calitatea lor politică şi morală dezastruoasă (nici în alte părţi nu-s motive de mândrie). Altceva sare în ochi. 3 locuri înseamnă aproximativ 9%, în timp ce populaţia regiunii (cele 8 judeţe), este aproximativ 20% din cea a ţării, deci proporţional ar trebui să vorbim de un număr de 6-7 locuri. Pe ansamblu, jocurile de putere sunt tranşate între munteni şi ardeleni. Ardealul e reprezentat cu aproximativ 14 locuri eligibile, iar Muntenia cu vreo 16 locuri, faţă de cele trei ale Moldovei! PNL şi USR-PLUS nu au niciun moldovean ( care să fi activat sau să fi candidat măcar odată în alegeri în zona Moldovei) pe poziţiile eligibile. PNL ar trebui să se numească Partidul Ardelenesc. PSD este cel mai echilibrat.

Să ne întoarcem la discriminare şi la centralism. Petrişor Peiu, unul dintre cei mai activi susţinători ai unionismului, şi un învederat centralist (De ce are nevoie Moldova de o autostradă spre Transilvania? Trebuie să se lege de Bucureşti!) ne explică principiile nediscriminării în viziunea singurului think-tank unionist bucureştean care are un proiect clar. Dacă se vor uni cu România, basarabenii sunt momiţi cu 1/6 din locuri din Parlament, Guvern, din posturile de la Curtea de Conturi şi din toate instituţiile centralizate la Bucureşti! Ca să nu se simtă neglijaţi, discriminaţi. E logic, normal, nimic de comentat. Într-o Românie din nou "mare" ar însemna că se respectă o anumită reprezentare regională în instituţiile centrale. Dar în cazul acesta vom vorbi de o dublă măsură. În România "mică", Moldova, deşi are o populaţie mai mare decât Republica Moldova, nu are 1/6 pondere în instituţiile centrale. Are rost să pomenim aici de cele 2 luni în care un moldovean a condus guvernul în ultimii 30 de ani? Sau de câţi miniştri a avut Moldova în acest interval?

Ca să aibă un candidat real la Parlamentul European, Moldova a trebuit să-l inventeze (Gregoriana Tudoran) şi meritul îi revine societăţii civile, Asociaţiei "Împreună pentru A8", care militează pentru construcţia autostrăzilor. Dar e evident că, pe lângă centralism, Moldova are de suferit de pe urma unei chestiuni reale: lipsa de anvergură a liderilor politici. Ce se întâmplă? De ce nu apar politicieni, alţii decât cei croiţi pe profilul baronilor? Când se organizează competiţii interne, cum au fost la USR, candidaţii moldoveni prind un loc foarte jos pe liste. Deci e vorba de calitate, profesionalism. Când e vorba de candidaţi locali acceptaţi de la centru, e o contraselecţie (filialele locale sunt "închise", iar competiţii interne controlate). Sunt luate în calcul numai persoane controversate, cu dosare penale, transfugi, baroni locali, în dezacord complet cu principiile integrităţii funcţiilor publice, deci inutili intereselor Moldovei.

Pentru a ieşi din capcana subreprezentării în politica naţională nu trebuie inventată roata, soluţia există: discriminarea pozitivă. Se referă, de fapt, la politica de incluziune, pe care unele state o consideră necesară pentru a echilibra balanţa de reprezentare în instituţii, partide, firme, ONG-uri. Dar pentru o discriminare pozitivă şi depăşirea stigmatului regional, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuie confruntat cu realitatea. Se poate face uşor o demonstraţie pe ultimii 30 ani cum s-a manifestat discriminarea regională şi cum a creat un cerc vicios de subreprezentare politică şi de neglijare a Moldovei. De exemplu acum, când vorbim de numai trei moldoveni, negri, mititei.