Uitarea vinovată: Pogromul de la Iaşi (III)

Termenul de pogrom a fost integrat în idiş pornind de la rădăcina sa rusească. El vine de la verbul slav „gromâti”, ce semnifică a distruge, a demola, violenţă pe scară largă şi a intrat dureros în limbajul curent evreiesc datorită politicii de stat antisemite a Imperiului Ţarist care, pe parcursul întregului secol al XIX-lea provoca, periodic, astfel de masacre şi distrugeri violente în comunităţile evreieşti, pe care le identifica drept ţap ispăşitor şi asupra cărora canaliza furia oarbă a mulţimii utilizând tehnica pogromului, prin aţâţare rasială. Această explicaţie istorică ne oferă şi cheia de înţelegere asupra valurilor de emigraţie evreiască din Rusia spre vest şi e foarte simplu de înţeles de ce aceste comunităţi se instalau, imediat ce treceau graniţa, în Moldova la Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Huşi, Roman etc.

Astăzi, semnificaţia pogromului este dublă: fie masacre antisemite instigate de autorităţi şi comise de ceilalţi membri ai comunităţii împotriva civililor evrei, fie o acţiune deliberată de distrugere a unei comunităţi sau a unui grup bazată, de regulă, pe epurare etnică realizată de autorităţi sau de armată, ori, în unele cazuri, de grupări paramilitare sau teroriste.

Pogromul de la Iaşi a făcut parte din mecanismul de război al Celui de-Al Treilea Reich de la Kristallnach încoace şi a fost o componentă de teroare şi violenţă antisemită care a acompaniat invariabil iniţierea unei operaţiuni militare de anvergură. De altfel, crimele de la Iaşi au fost imediat urmate de asasinate în masă de acelaşi tip la Chişinău, Lvov sau Odesa, asasinate iniţiate de SS prin componentele lor operaţionale de diversiune şi spionaj (SD-ul) sau brigăzile criminale armate (detaşamentele „Cap de mort”) care lansau şi supravegheau variantele de „soluţie finală” puse în practică de autorităţile locale, civile şi militare, împreună cu civili isterizaţi şi orbiţi de ură. De aceea, răspunderea morală şi juridică pentru aceste masacre este, inevitabil, comună şi rostul istoricului este să documenteze toate aceste orori pentru a împiedica repetarea lor.

La Iaşi, la fel ca şi la Chişinău, Odesa sau Lvov, diversioniştii germani au creat pretextul intervenţiei, autorităţile au pus în practică ordinele venite de la Antonescu, iar o parte a populaţiei, îndoctrinată şi hrănită cu ură, speriată de bombardamente şi manipulată zvonistic, s-a dedat la atrocităţi. Delaţiunile, violenţele sau crimele împotriva evreilor au fost posibile şi pentru că autorităţile româneşti strânseseră la Iaşi populaţia evreiască din regiune în cadrul unei acţiuni preliminare pornirii războiului şi pentru că se ordonase, cu câteva zile înainte de operaţiunea din 29 iunie, ca să existe o cruce de identificare, vopsită cu var, pe casele şi magazinele creştinilor astfel încât proprietăţile evreieşti să poată fi mai uşor identificate.

Documentele de arhivă mai scot în evidenţă un element interesant: odată cu trupele româneşti care plecau pe front erau şi echipe de poliţişti şi jandarmi, din alte zone ale ţării, care fuseseră mobilizaţi pentru a fi instalaţi în Basarabia după recucerirea teritoriului de către armatele noastre. Sunt rapoarte care arată că la echipele mobile din oraş sau ca însoţitori ai trenului de la Podu Iloaiei erau astfel de poliţişti care nu aparţineau de garnizoana Iaşi. Pe lângă poliţiştii şi trupele regulate care au supravegheat masa evreilor arestaţi şi duşi la Chestura de Poliţie (fosta Casă a Vieţii Româneşti de pe strada V. Alecsandri, azi clădire recuperată de Consiliul Judeţean) au existat şi grupe răzleţe din astfel de poliţişti din afara Iaşului, din militari români sau germani care, împreună cu cetăţeni români, foşti legionari, concurenţi economici sau vecini şi prieteni din copilărie ai evreilor, au arestat abuziv, s-au dedat la violenţe, la jafuri sau la crime împotriva unor civili lipsiţi de apărare, de regulă oameni simpli, muncitori, meşteşugari sau din clasa mijlocie scăpătată. Sub pretextul colaboraţionismului imaginar cu trupele lui Stalin, comunitatea evreiască din Iaşi a fost decimată în zilele de 29 şi 30 iunie în casele lor, pe străzi sau în curtea Chesturii de Poliţie. Asupra ororilor întâmplate atunci există opinii controversate, dar documentele de arhivă şi mărturiile supravieţuitorilor sau ale familiilor celor decedaţi pot constitui un punct de plecare serios pentru analiza istorică. Cea mai importantă resursă online care pune la dispoziţia cercetătorilor fotografii, copii după documente şi mărturii este www.pogromuldelaiasi.ro.

Cei care au scăpat în primă instanţă, au fost duşi în faţa Gării Centrale unde, în conformitate cu tehnica de asasinat în masă folosită de SS în transporturile pentru lagărele de exterminare, au fost înghesuiţi în vagoane de vite, câte o sută în fiecare vagon, fără apă şi fără hrană, pe o căldură înăbuşitoare, fiind plimbaţi ore în şir pe linii secundare spre Podu Iloaiei sau trimişi într-un transport până la Călăraşi. Când finalmente au fost deschise uşile vagoanelor, mai mult de 2500, din două transporturi de peste două mii de oameni fiecare, muriseră asfixiaţi sau de sete, în condiţii groaznice. De altfel, numărul total al victimelor acestui pogrom rămâne, până astăzi, greu de cuantificat, fiind un inutil motiv de controverse. Că au fost câteva mii, cum apare documentat în cele peste patru mii de dosare ale Comitetului Democratic Evreiesc Român de la Arhivele Naţionale Iaşi (Memorialul Yad Vashem având un număr total de peste 8.000 de fişe ale victimelor) sau că au fost peste 13.000, cum susţine Comitetul Mondial Evreiesc (unele voci vorbind de 15.000 în condiţiile în care populaţia evreiască era la Iaşi, în 1941, de peste 34.000 de locuitori), este, totuşi, irelevant pentru istorici. Singurul lucru important rămâne, desigur, păstrarea memoriei victimelor şi reflecţia serioasă, morală şi responsabilă, pe care comunitatea trebuie să o asume în ceea ce priveşte această rană istorică şi identitară. Ieşeanul Adrian Cioflâncă, cel mai aplicat istoric contemporan asupra acestor evenimente tragice din istoria secolului XX, a construit, împreună cu echipa sa entuziastă de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, un proiect care merită toată susţinerea şi care nu poate fi decât concluzia oricărei evocări a acelor evenimente tragice. A preluat şi multiplicat identităţile frânte aflate în dosarele Fodului C.D.E.R. de la arhivele ieşene, dându-le dreptul la o nouă viaţă, simbolică. Pentru că victimele pogromului nu sunt numere, ci au fost oameni. De aceea ar merita, măcar o dată în an, să trecem pe la ei, simbolic, reînviindu-i pentru un minut, în memoria noastră. Căutaţi deci, în spaţiul virtual, #numenunumere.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor