Caută 
1 MIN
Video
M-am uitat şi eu la imaginile din survolul unei drone, a poliţiei, mi se pare, deşi asta nu mai contează în niciun fel (faptele vorbind în nume propriu): în duminica ultimului protest, pe piaţa din centrul capitalei n-au fost mai mult de şapte mii de oameni. Unii s-au dovedit ceva mai generoşi, estimând la zece mii numărul celor care au făcut figuraţie în bătaia soarelui, preluând şi amplificând sloganele, unele deprimante în naivitatea lor, altele, pardon-scuzaţi, de-a dreptul stupide, lansate de pe scenă. Nu mai ţin minte pe ce site (privesc.eu, cred) am putut vedea o înregistrare aşa-zicând live de la faţa locului şi prinde ca atare o cuvântare, a unui intelectual parcă (universitar, cu-o rubrică în presa de opoziţie, mă rog, tot tacâmul de prestanţă), de un rudimentarism atât de năucitor însă, că te lăsa fără grai.
Sigur, înţeleg imperativul adaptării discursului la context şi, evident, destinatar, dar să cobori ştacheta până la genunchiul broaştei, şi încă din perspectivă academică, dragă-doamne, e un delict intolerabil de condescendenţă. Câteva propoziţii, de o perfectă platitudine, urmate de ceva gen: „Jos dic-ta-to-rul! Jos dic-ta-to-rul!“, aruncat mulţimii care-l restituia din mii de piepturi. Neprevenitului i-ar fi părut – cum să spun mai moale? – o şedinţă colectivă de psihoterapie, sau mai curând de incantaţie.
Bine, şi? – te întrebi după ce asculţi apa de ploaie a intelighenţiei neaoşe (despre ce-au scos pe gură politicienii aşa-zicând de meserie, ca despre morţi, numai de bine!). Tot protestul s-a rezumat la vorbe inconsistente şi exaltarea unor umori. Nu stări de spirit (în care, la rigoare, mai poate germina câte o atitudine), ci nădufuri flotante. Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) a ajuns – dintr-o agoră, cum fusese totuşi la începuturi – un loc de defulare gregară, un fel de cabinet de psiholog sub cerul liber, minus canapeaua şi acvariul cu peştişori… Am vaga bănuiala că în spatele autorizării, a gradaţilor distribuiţi prin zonă cu misiunea de a supraveghea ordinea, a rânjit o imensă indulgenţă, ranforsată de o sinistră competenţă în psihologia mulţumilor: le dăm cadrul potrivit să-şi scoată pârleala şi scăpăm de ei. Şi, pe bună dreptate, în lipsa viziunii şi conceptelor – chestii persistente şi apte să producă în timp tot felul de perfidii – lucrul cel mai înţelept pe care-l pot face autorităţile (în top cu mâncătorul local de democraţie, cu metafora spre care ne-au împins simulacrele de oratori) e să consimtă la balamuc. În definitiv, dacă nu te-ncurci prea mult cu decorul, duminica trecută în PMAN s-a dat un meci cu fani care au urlat cum au putut, aclamând o echipă care, la rându-i, s-a prefăcut că şutează în forţă, cu invincibilitate şi, mai ales, un sentiment al infailibilului, demne de manual. De manualul de specialitate, of course!
Nu fac ironii gratuite: dovadă că prezenţa nu şi-a atins amploarea scontată, iar capii, deşi au anunţat cu pompă (şi, probabil, cu sentimentul datoriei împlinite) o pauză până hăt la finele lunii august, când ştrandurile se mai golesc, iar marea poartă pe valuri primele spectre ale toamnei, în loc s-o-ntindă pe litoral, s-au dus sfoară la Bruxelles. Şi întrebarea e de ce. Versiunea pe care o actualizează de la o clipă la alta pe paginile lor de Facebook (între două taclale la Consiliul Europei), cum că se află acolo să toarne guvernarea, are în contrapondere (zic gurile rele, dar bine avizate!) o invitaţie la săpuneală. Dar parcă-i putem pretinde lui Năstase să fie la înălţimea intelectuală a lui Iurie Roşca, mentorul său din umbră?… Istoria s-a repetat şi aici, după tipic, dar în forme sub nivelul prototipului.
Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova
