Un remarcabil portretist: Jean Cau

Puţini sunt cei care îl mai pomenesc astăzi pe Jean Cau (1925-1993) care a fost, între anii ’50 – ’80, una dintre figurile proeminente ale vieţii literare franceze. Cauzele acestei uitări trebuie căutate, cred, în eticheta pe care gardienii corectitudinii politice i-au aplicat-o lui Cau, aceea de scriitor "de dreapta". Unde mai pui că Jean Cau provenea dintr-o familie extrem de modestă şi că o vreme a frecventat mediile de stânga pentru ca apoi, lămurindu-se, să demonteze, în nişte pamflete vitriolante, miturile stângii. Ce mai, o traiectorie tipică de "renegat". A fost, între 1946 şi 1957, secretarul lui Jean-Paul Sartre (l-a abordat pe filosof şi şi-a propus serviciile, iar Sartre, plăcut impresionat de îndrăzneala tânărului şi intuindu-i calităţile, l-a angajat), a obţinut în 1961 premiul Goncourt cu romanul Mila lui Dumnezeu, a fost redactor sau a colaborat la câteva din cele mai importante reviste ale epocii.

Una dintre puţinele sale cărţi reeditate în anii din urmă este Crochiuri din memorie (Croquis de mémoire, editura La Table ronde, 2018) despre care celebrul actor Fabrice Luchini – ale cărui gusturi în materie de literatură sunt unanim recunoscute – a spus că este "o capodoperă". E o carte de memorialistică, dar nu numai. Astfel, un capitol reprezintă o superbă evocare a Veneţiei, văzută ca un oraş a cărui vocaţie este să moară ("căci e o artă dificilă aceea de a face ca un oraş să decadă şi a-l ajuta să moară frumos"). Un alt capitol propune o radiografie necruţătoare a stângii franceze, cu ipocrizia, demagogia şi clişeele ei, cu tot cortegiul de reuniuni (de partid), anateme, excomunicări etc.; momentul în care Mitterrand, câştigând alegerile prezidenţiale din 1981, se duce – cu un trandafir în mână – la Panteon este văzut ca o culme a grotescului. Şi în aceste pagini şi în portrete se vede harul unui scriitor adevărat. E drept că şi "materia primă" pare făcută anume ca să-l inspire. Statutul de jurnalist i-a îngăduit să fie în preajma a patru preşedinţi: De Gaulle, Pompidou, Giscard d’Estaing, Mitterrand. A avut ocazia să-l observe şi pe Hruşciov cu ocazia vizitei acestuia în Franţa – liderul sovietic le-a ţinut ziariştilor un interminabil discurs din care reieşea că e obsedat de recoltele de porumb, iar Cau notează, fascinat, frecvenţa cu care se repetă cuvântul "kukuruz" (Hruşciov compara recoltele – record, pretindea el – din URSS cu recoltele din ţările occidentale; constatăm că această manie se întâlneşte astăzi şi la alţii, la ministrul Daea spre exemplu). Viaţa literară este, desigur, un teren în cel mai înalt grad favorabil portretisticii. Iată-l pe bătrânul Gaston Gallimard, întemeietorul faimoasei edituri. Cau îl face, abil, să depene amintiri despre autorii pe care i-a publicat, despre Proust de pildă, prilej cu care aflăm – surpriză! – că marele scriitor era, într-adevăr, friguros, şi purta în plină vară vreo zece paltoane pe el, dar, în schimb, mânca zdravăn, bea temeinic şi avea o sănătate fantastică (oricum, Gallimard nu l-a văzut niciodată pradă unei crize de astm): ca să vezi! De la Jean Cocteau, Cau află că Proust i-a citit un volum (Sodoma şi Gomora) din romanul său râzând în hohote şi purtând mănuşti albe, ca să nu-şi roadă unghiile. Portretul lui Boris Vian este pretextul pentru o demolare în toată regula a mitului Saint-Germain-des-Prés = leagăn al existenţialismului. O legendă de hârtie, spune scriitorul, existenţialismul n-a dat nici o capodoperă, nici în roman, nici în pictură, nici în muzică, nici în teatru etc.

André Malraux? Întotdeauna "strălucitor", fireşte, începându-şi tiradele cu cuvintele "vedeţi dumneavoastră, ceea ce este foarte curios este că…" pentru ca apoi să divagheze pe cele mai variate subiecte. Altfel, lipsit total de umor. În vizită la Albert Camus, e surprins de ordinea care domneşte în biroul autorului Străinului, spre deosebire de harababura din camera de lucru a lui Sartre. O intervievează pe romanciera americană Carson McCullers. dar trebuie să aştepte până când aceasta bea câteva pahare de whisky, altfel scriitoarei îi tremură cumplit mâinile. Face un amplu reportaj-interviu cu Orson Welles, aflat în Franţa pentru a juca rolul principal dintr-un film. Adevărată forţă a naturii, Welles nu ezită să-şi afişeze opţiunile literare şi politice, adesea în răspăr cu moda. Mauriac? O formulă percutantă, care spune totul: "născut pentru a deveni portret". Aragon? Doi idoli: partidul comunist şi soţia, Elsa Triolet, "tovarăşa de viaţă", cum obişnuiau comuniştii să spună (o "tovarăşă de viaţă" de care Aragon era, de fapt, terorizat). Tristan Tzara e surprins într-o ipostază ce confirmă zgârcenia lui proverbială, la Montherlant gesturile cele mai banale erau tot punere în scenă, teatralizare, Hemingway e înfăţişat şi el sub papucul uneia dintre nevestele sale, oricum Cau este sever cu textele "spaniole" ale scriitorului, în special cu Pentru cine bat clopotele (roman încă şi mai prost, zice Cau, decât Speranţa lui Malraux). Mai apar în paginile cărţii Breton, Queneau, Julien Green, Jünger, Giacometti, Barthes- pentru a menţiona doar numele cele mai sonore – şi, se putea altfel, Sartre, căruia i se consacră un portret în acelaşi timp exact şi afectuos; deşi a fost atâţia ani în intimitatea lui Sartre, Cau nu ne oferă nici cancanuri şi nici detalii sordide. Vedem astfel că la Jean Cau talentul era dublat de caracter.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video