Unde sunt dolarii de altădată?

Un coleg universitar – mai în vârstă decât mine – m-a apostrofat deunăzi că aş aparţine unei generaţii mofturoase (caracterizare greu totuşi de acceptat în raport cu viaţa deloc simplă a unui „decreţel”): „Voi vă tot plângeţi”, a spus el ofuscat, „complet nejustificat, de corupţie endemică, de justiţie proastă, de neprincipialitate socială şi aşa mai departe. Păi, nu ştiţi despre ce vorbiţi. Acum, de când cu Uniunea Europeană şi cu NATO, totul s-a stricat în România faţă de perioada deplinei mele maturităţi, adică faţă de anii nouăzeci, la vremea în care voi eraţi nişte tinerei mucoşi, încrezători în dreptatea garantată, pe termen lung, de existenţă. Atunci corupţia înflorise benefic, devenind un mod de viaţă mutual avantajos. Lumea glumea nevinovat pe seama ei, aşa cum ai râde, cu drag, de un prieten bun sau de vreo rudă simpatică apropiată. Mâncam corupţie pe pâine, dormeam cu ea în pat, toţi o admiram şi o iubeam. Uite, bunăoară, să luăm sistemul academic, unde ne facem veacul amândoi! Dăduse nebunia aia în noi cu universităţile private, cu concurenţa neloială, cu diplomele pe bani. Ne-am aliniat la spiritul epocii, ce să facem? Se promovau examene, la greu, contra cost. Prin unele facultăţi, profesorii prevăzători îşi achiziţionaseră verificatoare de bancnote, profesionale, cu ultraviolete (reţin faptul că avea popularitate, în centrele din ţară, o lampă de producţie olandeză, numită parcă Paper Money Supreme Tester UV 4W, o splendoare tehnică!). Puneai frumuşel dolăreii, cât mai repede cu putinţă după primirea lor pentru vreun examen ori colocviu, la raza albastră şi îi studiai atent (după modelul bancherilor cu experienţă) să nu aibă cumva inscripţionat MIT| sau, Doamne fereşte, ŞANTAJ în interior. Da’ nu se întâmplau, domnule, din astea în timpurile respective! O făceai doar din scrupulozitate, că altfel nu era cazul. Oamenii dovedeau caracter şi bun simţ. Nu turna nimeni, iar, dacă turna vreun zăbăuc, rezolvai mai sus cu aceleaşi mijloace. Corupţia reprezenta un instrument social, un amic de nădejde, o pârghie de progres, la care apelai în necaz, în nevoie…”

După o pauză (nostalgică, am avut impresia), colegul reluă: „Se dezvoltase chiar o principialitate a corupţiei, o onestitate a comportamentului subteran. Îmi amintesc de un profesor celebru care fixase o taxă extrem de precisă pentru promovarea studenţilor slabi: 75 de dolari restanţa. Odată, unul mai zăpăcit i-a dat o bancnotă de 100. Elegant (după ce i-a trecut nota de promovare), profesorul l-a invitat în cabinetul lui. Acolo i-a oferit, pe loc, 25 de dolari rest. Junele (fericit de succes) nu mai dorea să-i primească, zicând vai, nu insistaţi domn’ profesor, da’ se poate? Proful însă nimic. Aidoma unui gentleman victorian, a rămas neclintit, restituindu-i băietanului, până la urmă, suma suplimentară în valută forte. Istorie, Codrine! Bagă bine la cap, ca să povesteşti mai departe! E istorie adevărată. Plină de rafinament, se înţelege. Universitarii aveau prestanţă, nu se compromiteau cu noţiuni absurde ca astăzi. Auzi tu, justiţie! Egalitate de şanse! Corectitudine! Idioţenii potrivite pentru Candide al lui Voltaire! Indivizii serioşi, zdraveni socialmente, dinamici, nu se coborau în mocirlele astea etice, moralizatoare. Nici o secundă! Era, de pildă, un profesor, membru într-o proto-comisie de tipul ARACIS-ului de azi. Tipul tot umbla prin ţară să acrediteze noi facultăţi şi universităţi. Nici nu mai vorbea pe parcursul vizitelor în cauză. Rânjea doar protocolar gazdelor, stătea puţin pe scaun la o cafeluţă, lua plicul (2.000 de dolăraşi pe acreditare), semna actele, după care, la fel de ceremonios şi civilizat, o ştergea englezeşte. Vrei să spui că nu era fain aşa? Omul pleca bucuros, iar România mai primea o universitate, o facultate, ceva. Educaţia nu a stricat, niciodată, nimănui. De aceea zic: mai lăsaţi-mă cu mofturile voastre! Nu pot uita o altă profesoară distinsă, care urmase, la un moment dat, un stagiu de cercetare la o universitate germană. Revenită în ţară, ea îşi trimitea, negreşit, asistentul dinaintea studenţilor (în preajma sesiunii de examene) cu nişte calcule extrem de precise. Acesta le prezenta copiilor limpede situaţia. Nici contabilii americani nu l-ar fi întrecut.”

„Doamna profesor”, explica insul, „a cheltuit, în Germania, pe parcursul a trei luni, fix 5.000 de mărci (2.500 cazarea, 2.000 întreţinerea zilnică şi 500 drumul, taxele şcolare fiind acoperite de bursă). A făcut-o pentru a se specializa în domeniul dumneavoastră de studiu, deci strict pentru dumneavoastră, pentru ca să fiţi ulterior calificaţi la standarde mondiale! Îi datoraţi aşadar această sumă acum, la final de curs, la debutul examinării. Copilaşii calculau imediat cât le revenea per capita şi se executau. O frumuseţe, omule! O lume ideală, ca în Cetatea soarelui alui Campanella. Voi, mofturoşilor, aţi distrus-o. Aţi adus pandemia «dreptăţii»! şi, culmea, tot nu sunteţi mulţumiţi!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi