Unificatori şi dezbinatori (III)

Ori de parcă bătaia de joc la adresa intereselor ţării, corupţia şi trădarea nepedepsite nu ar fi fost boli interne. Marasmul era demult instituit atunci când peste ţară a căzut dezastrul dezintegrării. Atâtea trădări, atâta delăsare cu privire la moştenirea anului 1918 nu puteau rămâne nepedepsite. Iar scadenţa a venit cu fatalitate, dezvăluind din nou goliciunea clasei politice. Deşi statul român se născuse într-un mediu liberal, ispita autoritarismului ne-a însoţit mereu, pregătindu-ne să-l acceptăm sub Carol II-lea, sub mareşalul Antonesacu, iar în final sub comunişti.

Nesusţinută de reforme profunde şi parazitată de o clasă politică masiv iresponabilă, România Mare s-a erodat. Iar adevărurile ocolite sistematic se răzbunau, amintindu-ne că nu poţi edifica un stat puternic cu lichele, iar apoi să te plângi de vitregia vremurilor. Doar societăţile eşuate moral nu au capacitatea să-şi asume responsabilităţi. A auzit cineva ca Norvegia să se fi prăbuşit moral sub cucerirea germană, în anii războiului? Sau Elveţia să se fi aliniat curentului autocratic, pentru a se salva, în aceeaşi perioadă? România întreagă a plătit pentru o jumătate de veac preţul delăsării, al corupţiei, al lipsei de viziune şi al pactului cu păcatele noastre. Preţul a fost disproporţionat, dar nu neaşteptat, pentru puţinii oameni lucizi. Încă o dată primeam o lecţie dură de la istorie, pentru încrederea noastră naivă în geniul improvizaţiei şi al superficialităţii.

La finele războiului în care ne-am angajat cu puţin discernământ, România era ruinată. Însă mai grea decât ruina materială era cea morală. Despre unitatea naţională aproape că nu se mai putea vorbi. Lucrarea dezbinatorilor fără scrupule dădea rezultate. Ei au ţintit exact în inima marasmului politic intern. Iar partidele, despărţite de anii lungi ai bătăliei politicianiste au încercat să se salveze pe cont propriu, nu în solidaritate. În toamna lui 1947, atunci când ultimul mare om politic, Iuliu Maniu, a fost condamnat, România veche s-a prăbuşit, abandonată şi redusă la o stare de umilinţă în războiul noilor corifei aduşi de ruşi – oastea de strânsură a comuniştilor – a lovit de această dată în raţiunea de a fi a ţării: Marea Unire. A urmat calvarul elitelor româneşti, dar şi al ţării, în vremea în care poporul a fost ademenit cu zăhărelul şi îmblânzit cu foametea şi frica. Ideea unităţii a fost curând mazilită, lecţia unirii a dispărut şi din manuale ori a fost răstălmăcită până la grotesc. Deşi la finele anilor 1960 tema unirii a fost desţelenită, ea a continuat să fie trunchiată până la căderea regimului comunist. Ideea şi idealul unităţii româneşti au fost anexate ideologic, îmblânzite şi cuminţite. Simultan, fraza patriotardă s-a substituit adevărului, iar emoţia raţiunii. Ceauşescu a încercat să reinventeze tema, dar nu a reuşit decât să o paraziteze prin ortodoxism ideologic şi prin menţinerea cenzurii cu privire la marile personalităţi ale unirii. Era practic imposibil să vorbeşti despre Marea Unire, în condiţiile în care făuritorii ei dispăruseră în puşcăriile comuniste.

Tot corupând ideea unirii, ne-am trezit în anul mirabil 1989 cu o zestre de cunoaştere modestă. Iar cât de fragilă şi inconsistentă era ideea unirii s-a văzut limpede la Alba Iulia, de 1 decembrie 1990, când poporul lui Iliescu a huiduit numele lui Iuliu Maniu, tocmai acolo, în Ardeal, pronunţat de către Corneliu Coposu în ideea reconcilierii noastre cu istoria. Dar cum puteam să ne reconciliem cu trecutul, când foştii comunişti şi uneltele lor domină practic spaţiul public şi în ultimii 30 de ani. În tot acest interval, dezbinarea naţională a atins cote asemănătoare anilor de demult ai regimului comunist. Şi cum se putea astfel? Propovăduitorii de ieri ai internaţionalismului şi cenzorii ideii de unitate naţională au devenit corifeii României de azi. Iar acum ştim fără putinţă de tăgadă că Ion Iliescu şi acoliţii au tergiversat şi compromis orice dezbatere autentică cu privire la unirea cu Basarabia.

Vrem unire, dar fără unionişti! – acesta pare să fie sloganul pseudo-elitelor actuale, născute în tenebrele loviturii de stat din decembrie 1989. Unire?! Cu cine? Cu copiii de suflet ai Moscovei plantaţi la Bucureşti? Cu amploiaţii Securităţii distribuiţi în structurile de putere, în economie, în presă, învăţământ şi cultură? Cu exponenţii corupţiei endemice care compromit încrederea populaţiei, idealurile nobile, precum patriotismul luminat, dar şi ideea de europenitate, îngemănată organic cu cea a unităţii? Cu exponenţii suveranismului primitiv şi antieuropean, care au inundat spaţiul public?

Abia de am început să deprindem regulile europene şi suntem asaltaţi de exponenţii dezbinări camuflaţi în hainele naţionalismului. Toate frustrările românilor se adună în albia acestei ideologii suveraniste. Iar partidele vechi nu fac decât să alimenteze, prin corupţia internă şi prin delăsare acest curs distructiv.

Epoca dezbinării debutează cu idei şi personaje pretins mesianice. Iar atunci când totul pare să atârne de voinţa unui asemenea personaj, sfârşitul libertăţii nu este departe.

Mihai Dorin este istoric şi publicist