Urmele identităţii

Doamna Aurica Ichim, directorul Muzeului Municipal „Regina Maria” crede în nevoia de istorie şi tradiţie, întrucât istoria şi tradiţia în spaţiul construit sunt vizibile, pregnante, impresionante, adică turistice. La iniţiativa dânsei, am fost responsabilizat cu secţiunea de urbanism. Am acceptat deşi, ştiu bine, a început să fie nepotrivit să vorbeşti despre domeniul vital pentru calitatea vieţii într-o ţară în care preocuparea serioasă pentru organizarea spaţiilor urbane cu identitate culturală este în agonie, e pe cale să-şi dea duhul.

Prima comunicare a arhitectului Arpad Zachi ne asigură, pornind de la structura complexă a imaginii urbane surprinsă de Kevin Lynch, continuând cu motivaţiile fundamentale ale omului regăsite în piramida lui Maslow şi cu o serie de elemente din structurile antropologice ale imaginarului urban studiate de Gilbert Durand, de perenitatea monumentalului, de nevoia personală şi comunitară de a lăsa semne, simboluri capabile să învingă timpul. Arpad Zachi este un idealist. Redactorul şef al revistei „Arhitext design” a susţinut, a promovat de peste treizeci de ani nevoia de artisticitate şi autenticitate a arhitecturii şi a spaţiului urban. Cu tot entuziasmul revistei din ultima decadă a secolului trecut, entuziasm care a continuat până astăzi, faptele demonstrează că administraţia românească este lovită de cecitate. Autenticul, monumentalul, expresivitatea, identitatea culturală nu sunt valori care să o intereseze. Cauzele nu sunt doar economice. Comunismul a rudimentalizat arhitectura, fenomen întărit în perioada următoare prin lipsa de cultură specifică a tuturor actorilor implicaţi în naşterea arhitecturii.

A doua comunicare, a arhitectului Constantin Enache, „Despre relaţia monument, zonă protejată, dezvoltare urbană în contextul particular al oraşelor din Moldo-Vlahia”, aduce în scenă faptul că în respectivul spaţiu cultural oraşele se nasc din târguri. Prin urmare sunt spaţii deschise, vii, în continuă schimbare, cu reguli de dezvoltare diferite de oraşele cetate occidentale. Ele au căpătat identitate puternică în secolul nouăsprezece şi prima jumătate a secolului douăzeci. Întrucât dezvoltările ulterioare n-au respectat legităţile specifice de creştere, au fost grav, iremediabil, destructurate.

Aceste spaţii urbane sunt, au fost, pline de caracter. Dezvoltarea lor presupune creativitate. Doar că creativitatea nu este înţeleasă, dorită, stimulată de administraţiile noastre publice de vreme ce atribuirea proiectelor se face în baza unui criteriu care o anulează: cel mai mic preţ.

Studiul de caz, cartierul Grigorescu versus cartierul Floreşti din Cluj, al arhitectului Guttmann Szabolcs evidenţiază, din nefericire cu claritate, drumul greşit pe care mergem, de la urbanismul prestabilit determinat de nevoile complexe ale comunităţii identificate, cercetate şi rezolvate prin funcţiunile urbane adecvate, la urbanismul de oportunitate caracterizat de singura lui regulă evidentă: eficienţa rudimentară, imediată a investiţiei, adică specula imobiliară. Felul acesta de „urbanism” este deja o boală extinsă la scară naţională. Nu sunt semne că boala se va vindeca prea repede întrucât tipul acesta de maladie nu se vindecă de la sine, e nevoie de voinţă politică, iar voinţa politică este astăzi orientată în alte direcţii, în nici un caz spre interesul public.

Toate cele trei comunicări susţin că am moştenit un spaţiu cultural, natural şi construit divers, autentic. În normalitate ar trebui să fim în stare să-l prezervăm, să-i satisfacem cerinţele de monumentalitate, de perenitate şi expresivitate. Nu suntem în stare. Reuşim în schimb să dezlănţuim haosul. O reuşită care, pe zi ce trece, ne face mai săraci.

O soluţie la acest dezastru a fost prezentată de arhitectul Dragoş Ciolacu, anume, concursul de arhitectură. La Iaşi a fost organizat unicul concurs internaţional cu invitaţi pe o temă de arhitectură propusă. Patru mari birouri de arhitectură de mare succes în lume şi-au prezentat soluţiile pentru locul adiacent pieţii Palatului Culturii din Iaşi. Concursul de arhitectură este o soluţie viabilă pentru orice context deoarece, dacă e bine organizat, stimulativ, oferă cele mai mari şanse creativităţii, deci realizării de arhitectură valoroasă.

Concursul de arhitectură, de urbanism, nu este suficient. Concluzia unanimă a simpozionului la secţia de urbanism este clară: a sosit momentul unei baze legislative noi pentru susţinerea procesului de urbanizare în România. Desigur, politicientii au astăzi alte probleme. Nu se poate totuşi aştepta la nesfârşit, până când nevoia de autentic, de monumentalitate va cuprinde în sfârşit şi voinţa politică. Prin urmare, rămâne arhitecţilor onoarea să deschidă căile normalităţii pentru propria lor artă prin forţa lor colectivă. Dar sunt ei oare capabili să acţioneze sinergic?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului