Caută 
1 MIN
Dragă Codrin, am citit ca întotdeauna cu interes articolul tău despre obligativitatea votului ca o posibilă soluţie pentru ieşirea din marasmul politic şi moral în care ne zbatem. Cum această soluţie utopică este, de regulă, în bulele progresiste din social media, combinată cu o superficială acuzaţie adusă celor care nu au votat la ultimul tur de scrutin, făcuţi cu dezinvoltură responsabili de actuala situaţie a ţării, aş îndrăzni să formulez un posibil răspuns la aceste chestiuni, dacă îmi îngădui.
Pe 20 mai 1990, în duminica zisă "a orbului", cetăţenii acestei ţări şi-au exercitat, pentru prima oară în cincizeci de ani, dreptul de a vota liber. Pot să le spun cititorilor mai tineri că era o bucurie şi un entuziasm de nedescris, în ciuda fracturilor din societate deja evidente şi a partizanatelor politice contondente. Din cele 17 milioane de cetăţeni cu drept de vot s-au prezentat la urne aproape 15 milioane făcând ca procentul de 87 la sută să devină un prag de neatins în deceniile ce au urmat. Această participare masivă i-a adus lui Ion Iliescu şi partidului său puterea absolută în haine democratice (87% pentru preşedinte şi 67% pentru Frontul Salvării Naţionale) ceea ce i-a legitimat acţiunile permiţându-i să zdrobească bestial, cu ajutorul forţelor paramilitare chemate din Valea Jiului, firava şi cam becisnica opoziţie de stradă din Piaţa Universităţii. Opoziţia politică, formată din reînfiinţatele partide interbelice (PNL cu 11% la prezidenţiale şi 8,4% la legislative şi PNŢCD cu 4,29% la prezidenţiale şi 2,45% la legislative), reprezenta, practic, doar alibiul omului instalat de Gorbaciov că în România era pluripartidism şi începuse o viaţă democratică. S-a spus atunci, ca şi astăzi când se scandează despre "ciuma roşie", că am rămas sub dominaţie comunistă. Nimic mai fals.
Cu toată tarantella dansată în aceste trei decenii de liderii politici autohtoni, care s-au combinat vesel şi perfect amoral unii cu alţii în toate variantele posibile, nu doctrina comunistă a fost aceea care a supravieţuit, ci cu totul altceva. Dacă obsesiile lui Ceauşescu au fost prelucrate gradat de fiecare dintre preşedinţii noştri (după cum urmează: statul sub comanda partidului la Iliescu; ambiţiile de lider regional la Constantinescu; călărirea serviciilor şi puterea toxică a alcovului la Băsescu plus visul vizitelor de lucru în străinătate al actualului preşedinte) adevărata stăpânire a ţării nu este de natură ideologică, fie comunistă, fie liberală, ci de cu totul altă natură. E evident că încă trenează în lumea noastră politică obsesia stăpânului de partid atotputernic pe care comunismul îl crease, dar asta este o chestiune de acaparare a puterii nu de conţinut al mesajului politic. Statul construit după modelul sovietic a fost structural arbitrar, nedemocratic şi autoritarist, fiind alcătuit din straturi de comandă ierarhică, de extracţie militară. De aceea, cine ajungea în frunte era stăpân absolut. Cum ajungea în frunte? De regulă, printr-o neobosită negociere cu ceilalţi, prin sforării de partid sau găşcăreală mafiotă când nu prin crimă. Ceauşescu însuşi a fost dat jos de la putere nu de "garnitura a doua" a nomenclaturiştilor, ci de o reţea funcţională de complotişti, activişti şi securişti care lucrau în exterior, care voiau mai mult decât le oferea titanul din Scorniceşti. În democraţie, au început să funcţioneze, deh, democratic!, mai multe astfel de grupări infracţionale organizate, autonomizate din acea mare reţea de criminalitate economică şi politică născută în comunism. Asta s-a perpetuat, nu doctrina lui Marx!
După cum a fost evident, puterea şi opoziţia (în sensul rezultatelor obţinute în alegeri) nu au fost, precum în ţările civilizate, doi poli de putere care s-au ţinut reciproc în echilibru, ci doar membri ai aceleiaşi găşti de prădători, cu tricouri diferite, care au aşteptat impacientaţi rândul la viol. Şi unii, şi alţii au dovedit în practica administrativă aceleaşi năravuri şi au luat toate măsurile legislative şi punitive ca să nu le strice nimeni frăţietatea. Practicile necinstite şi prejudiciante pentru ţară, hoţia şi impostura generalizate, batjocorirea interesului public, deşi s-au constituit în năravuri de guvernare ale tuturor, au avut, totuşi, efecte catastrofale doar pentru viitorul politic al formaţiunilor care pretindeau că sunt curate şi că, odată ajunse la putere, vor face ceea ce trebuie. Votate de oamenii educaţi sau cel puţin sătui de puterea reţelei celei mai mari (fie că ea s-a numit FSN, PDSR, PSD), partidele pretins democratice au capitalizat voturi şi influenţă, în calitate de rău mai mic, dar au făcut fără sfială exact aceleaşi lucruri precum cei împotriva cărora luptau. Nu au fost o alternativă reală la un partid corupt, ci doar au păcălit publicul educat care era sătul de partidul-mamut. Au fost "răul cel mai mic" care, odată ajuns la putere prin manipulare electorală, s-a dovedit un rău mai aplicat şi mai cinic, deci mai mare, decât cel de dinaintea lui generând această halucinantă spirală în jos a nenorocirii publice unde adăstăm azi, în numele ipocrit al Realpolitik-ului. De aceea, au şi dispărut. (Continuare în ediţia Ziarului de Iaşi din 14 februarie)
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor
