Votul obligatoriu (II)

Partidele politice nu sunt totuşi nimic altceva decât capilare ale caracatiţei mafiote care sugrumă această ţară de trei decenii încoace aducând-o foarte aproape de situaţia intolerabilă a Italiei de dinaintea operaţiunii "mani pulite", cea care îl investise pe procurorul-general cu puteri speciale pentru a face curăţenie. Nu e ca în Italia, vei spune, pentru că acolo exista terorism de extremă stânga (celebrele "Brigate Rosse" finanţate de serviciul de spionaj al lui Tito), iar  vreo doi procurori generali au fost asasinaţi înainte de a se face ordine. La noi, din fericire, se poartă doar asasinatul moral, dar climatul general de stare de război, în declaraţii, în media, pe Facebook nu e departe de atmosfera insurgentă a unei ţări cotropite de Mafie.

Însă atunci când amintim de vot vorbim în primul rând de oameni, iar toate analizele, oricât de subtile sau amatoristice ar fi, pălesc în faţa realităţii că noi am fost obligaţi să învăţăm meseria de cetăţean în timpul relativ scurt trecut de la căderea comunismului. Spre deosebire de ţările stabile şi civilizate, cu experienţă de peste un veac de exerciţiu democratic, noi am învăţat despre adevăratele mecanisme ale democraţiei mai mult la seral şi la fără frecvenţă, haiduceşte, pe apucate. Pentru că da, sunt perfect de acord cu tine: votul este o obligaţie cetăţenească şi sănătatea morală a unei ţări democratice depinde de modul conştient sau nu în care votează majoritatea celor care se prezintă la urne. Conştient înseamnă însă în cunoştinţă de cauză, nu obligatoriu! Până la ultimele alegeri, mi-am exercitat şi eu, fără preget, această obligaţie civică, uneori, în străinătate, stând la cozi de ore întregi, fie doar şi pentru a avea legitimitatea de a critica guvernul şi coaliţia majoritară, mereu fluctuantă, din parlament. Problema cu principiile şi cu tot ceea ce cu îndreptăţire ai subliniat tu în articolul amintit, e că sunt prea generale, că sunt frumoase în teorie, dar că realitatea este de altă factură. Că în exerciţiul delegării pe care îl facem în cabina de vot le dăm unor oameni puterea de a ne reprezenta şi s-ar cuveni ca pe aceşti oameni să-i tragem săptămânal la răspundere pentru modul cum ne apără interesele. Dar cine sunt aceşti oameni?

Din 1992, de când au început ciclurile electorale ritmate de Constituţie, au fost şapte rânduri de alegeri care au adus în cele două Camere aproximativ vreo două mii cinci sute de persoane (fără a mai calcula exact câţi dintre ei au avut mai multe mandate). Din această masă au făcut parte şi lichele şi oameni cuminţi, şi hoţi şi oameni cinstiţi, şi oameni care se pricepeau la ceva şi imbecili obraznici sau nemernici care plăteau să se ascundă acolo de rigorile legii. Datorită faptului că la noi ecuaţia alegerilor este un joc cu numere mari în care contează percepţia partidului ca pondere politică şi nu oamenii ca atare de pe listă s-a ajuns la situaţia complicată în care personajele plasate pe locuri eligibile sunt doar nişte pioni depersonalizaţi în mâna unui satrap central fiind astfel actorii politici cu cea mai mică legitimitate. Te-aş întreba: dintre cei peste o sută de oameni care s-au perindat în aceşti ani pe listele noastre, ca reprezentanţi ai cetăţenilor Iaşului de câţi îţi mai aduci aminte? Câţi dintre ei şi-au respectat misiunea de a ne reprezenta? Câţi au făcut ceva, oricât de mic, pentru comunitatea care i-a mandatat în parlament cu venituri lunare de peste 5000 de euro, plătiţi din bani publici. Iar lucrurile nu s-au schimbat nici când a fost vot uninominal pentru că toţi depindeau de forţa financiară şi logistică necesare pe care, de regulă, numai partidul ţi le putea oferi. Sau averile ilicite, dar dublate de o imagine publică suficient de bine distribuită. Într-o proporţie covârşitoare, parlamentarii depind de partid (adică de conducerea centrală) şi de imaginea pe care o au în ochii electoratului şi tot ceea ce fac se îndreaptă exclusiv doar în aceaste direcţii. Faptul că dacă pe un loc eligibil al unui partid ar fi plasat un calorifer, iar acesta ar fi ales fără discuţie ca efect al jocului de listă arată de ce oamenii care ar trebui să ne reprezinte sunt insignifianţi şi, cum spuneam, în bună măsură ilegitimi. Totul este un joc în mâna grupului mafiot central care distribuie clientelei, sau celor care plătesc mai bine, acest rol bine retribuit şi plin de privilegii de ridicător de mâna, de maşină de vot decerebrată. De asta vezi fierberi în partidele mari şi lupte pentru putere la vârf înainte de fiecare ciclu electoral, pentru a acapara pâinea şi cuţitul pentru a-şi recompensa, slugile, clienţii sau amantele.

Vei spune că exagerez şi că sunt, inevitabil, şi oameni buni pe acolo. Cum eu sunt un simplu funcţionar public fără niciun fel de obedienţă politică pot să-ţi spun că, spre deosebire de activiştii celor două tabere, am colaborat întotdeauna excelent cu oamenii de calitate, indiferent de partidul din care făceau parte. De exemplu, la Iaşi, m-am înţeles foarte bine cu parlamentari precum Dan Constantin Vasiliu, Mihai Dorin, Spiridon Creţu, Mihai Baciu, Nicuşor Păduraru, Marius Bodea, Petrică Movilă, Tudor Ciuhodaru, Daniel Oajdea (da!), Viorel Blăjuţ, Victorel Lupu, Gheorghe Emacu, şi, menţiune specială, cu europarlamentarul Cătălin Ivan, pentru a menţiona câţiva dintre oamenii corecţi şi civilizaţi cu care am avut de-a face în ultimele două decenii şi jumătate în calitate de director sau de simplu cetăţean. (Listă pe care sper să o completez şi cu Camelia Gavrilă în acest mandat!) Ce e cu adevărat interesant e faptul că toţi cei enumeraţi au fost pe rând măturaţi din funcţie de haitele combinatorilor politici care domină organizaţiile judeţene, strânse de regulă în jurul câte unui arendaş local. Faptul că aceşti oameni nu au putut rămâne la conducere este extrem de grăitor ca să înţelegi cine face politica la noi. Şi, în continuarea acestui exemplu, ţi-aş sugera să citeşti interviul dat de un june istoric şi politician, vicepreşedinte de partid, în urmă cu vreo două-trei săptămâni domnului Gabriel Gachi, în ReporterIS, pentru a vedea ce ni se pregăteşte şi de ce principalul partid de opoziţie care ar trebui să reprezinte antreprenoriatul independent, dinamic şi inteligent, citadin, cu alegătorii lui mai spălaţi, este tributar mijloacelor verificate ale mitei electorale rurale şi ale sforăriilor mârşave pentru a pune laba pe putere şi a jefui nestingherit din averea publică. Acesta este viitorul? Tineri politicieni cinici, manipulatori ai amărâţilor din glod, care îşi fac mâna cu dosare de furtişaguri pentru a fi acceptaţi ca valabili de marii interlopi politici de la Bucureşti? Pe aceştia vrei să-i votez eu? Sau pe o doamnă care-şi scrie în EuroCV că stăpâneşte "limba moldovenească", una dintre nulităţile paraşutate de la centru a cărei singură activitate este să se tragă de brăcinari cu suinele din parlament, pentru imagine? Mulţumesc, nu! O să am răbdare până apare o ofertă politică decentă, în oamenii căreia să mă regăsesc la Iaşi. Aştept oameni, nu vorbe goale şi principii general valabile. Ajunge cu "răul cel mai mic", pereat mundus!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor