Zâmbetul Amitei (I)

Când trec pe lângă biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, ctitoria lui Ştefan cel Mare, sfânt lăcaş unde după aceea au fost unşi pe frunte cu Sfântul Mir, în timp ce se cânta Axion estin (Cuvine-se cu adevărat), aproape toţi domnii Moldovei, de la Despot vodă şi până la Grigore Alexandru Ghica la mijlocul secolului al XIX-lea, când paşii mă aduc pe aici, spuneam, gândul mi se îndreaptă către Amita Bhose, indianca ce l-a tradus pentru prima dată în limba bengali pe Eminescu. Ce legătura poate fi între această biserică domnească, ortodoxă (este drept, a fost scurtă vreme şi moschee, când sultanul Mehmed al IV-lea a trecut prin Iaşi cu armata spre Cameniţa, că oftează Neculce cu durere în cronica lui: „Dzic atunce să fi strigat şi hogea în clopotniţă la Svete Neculaiu, ş-au stătut beserica păn' la vinirea cu domnia lui Antonie-vodă”), şi cercetătoarea filiaţiilor între buddism şi ortodoxie în opera lui Eminescu?

Nu prea există legături concrete. Însă a existat o conexiune în capul meu prin 1980-82, când, într-o vacanţă de vară (pe vremea aceea lucram în învăţământ în judeţul Bacău), admiram biserica pictată în firidele de pe zidurile dinafară cu sfinţi, dar şi cu filosofi şi scriitori din perioada precreştină: Aristotel, Platon sau Sofocle. „Inovaţia” aceasta a fost a lui André Lecomte de Noüy, arhitectul francez care a restaurat la sfârşitul secolului al XIX-lea mai multe monumente de arhitectură româneşti, le-a „modernizat” şi, trebuie s-o spunem, a dat cu bâta-n baltă de multe ori, distrugând vestigii inestimabile; dar să nu-l condamnăm prea mult, aşa era gândirea oamenilor de cultură din Europa de atunci.

Umblând în jurul bisericii şi căscând gura la picturi, am dat deodată peste un grup de bărbaţi, adunaţi ciotcă în jurul unei femei cam de patruzeci de ani, bine legată, poate puţin grăsuţă, cu ten măsliniu, cu părul negru, strălucitor, lipit de ţeastă – evident, era o indiancă. Se vedea o mică strungăreaţă când zâmbea (iar de zâmbit zâmbea mereu) şi purta un sari alb cu modele portocalii imprimate, pe care-l tot strângea la piept.

Am rămas lemn, uitându-mă la sari-ul acela de un alb sclipitor, iar ea mi-a zâmbit fugar. Apoi, văzând că nu mă dau la o parte, mi-a zâmbit din nou, oprindu-se. I-am văzut semnul rotund dintre ochi şi stratul de vermilion roşu din creştet, care m-a speriat pe o clipă – am crezut că e sânge. Mult mai târziu am citit că stratul acela de vermilion pisat (sulfură roşie de mercur sau de antimoniu), presărat pe cărarea din mijlocul creştetului, este semnul femeii măritate, un fel de verighetă a femeilor indiene; semnul acesta nu-l poţi pierde când speli vasele, nu-i aşa, doamnelor?

Mi-a intrat atunci în cap că indianca aceea era Amita Bhose, traducătoarea lui Eminescu în limba bengali. Citeam pe atunci cu pasiune cartea ei despre Eminescu şi India.

De-abia mulţi ani după aceea, am văzut-o într-o fotografie pe Amita Bhose. Nu, nu era cea pe care o văzusem la Sfântul Nicolae Domnesc prin '80-82. Va fi fost soţia unui înalt demnitar indian sau pakistanez? Va fi fost vreo prinţesă hindusă? Cine mai ştie? Cu toate acestea, în mintea mea a rămas că a fost Amita. În sufletul meu s-a depus încetul cu încetul ideea aceasta, aşa cum în ecourile cutremurate ale clopotelor de la Nicolae Domnesc se cuprind ecourile vocilor tuturor celor care au poposit pe aici – Amita, suitele domnitorilor înscăunaţi unşi cu Sfântul Mir, glasurile constructorilor care au clădit şi reclădit lăcaşul sfânt după incendii, jafuri şi tot felul de intemperii ale istoriei. Iar soarele, norii de atunci, ca şi umbra Amitei, pe care n-am cunoscut-o niciodată, continuă să trăiască ca printr-un miracol.

Totuşi, Amita Bhose va fi fost pe la Iaşi şi pe la ctitoria Măritului Ştefan, căci în 1978, la editura Junimea din Iaşi i-a apărut cartea Eminescu şi India, care este de fapt lucrarea ei de doctorat Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu, lucrare coordonată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea care a spus despre Amita: „A slujit cultura română, cu inteligenţa şi condeiul ei, mai mult decât, poate, mulţi români”. Bine a spus Marea Profesoară, cea care, după o prodigioasă activitate ca istoric şi critic literar, eseist, filosof al culturii a ales spre sfârşitul vieţii calea monahală, încheindu-şi peregrinarea prin această lume sub numele de maica Benedicta.

Da, spirite înrudite au fost Marea Profesoară şi ucenica ei, Amita. Căci aceasta din urmă şi-a dedicat viaţa culturii române cu aceeaşi pasiune de benedictin ca şi viitoarea maică Benedicta. Amita şi-a lăsat ţara natală, familia, soţul, averea şi poziţia socială (în India făcea parte dintr-o familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică) pentru cultura română.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist