Zile perfecte pentru cultura ieşeană

Să luăm exemplul de la Baia Turcească: ce mai contează că în viitorul Centru Internaţional de Artă Contemporană nu poţi expune artă contemporană (sau, cel puţin, nu ai voie să dai găuri şi nu ai cum să expui parietal, aşa cum fac toate instituţiile similare din lume), important e că restaurarea arată bine, chiar şi aşa, cu prize, întrerupătoare şi lumini de siguranţă care fac inutilizabili (inclusiv şi pentru proiecţii) majoritatea pereţilor.

Sau Bojdeuca lui Creangă din Ţicău: cui îi mai pasă că, de la arhitecţi specialişti în restaurarea patrimoniului la Academia Română, au fost numeroase voci care au reclamat, după această ultimă intervenţie masivă, nu doar asupra construcţiei în sine, cât şi asupra platformei din jur şi căilor de acces, dispariţia farmecului, autenticităţii pe care o „casă ţărănească mică, sărăcăcioasă” (definiţia din Micul dicţionar academic, ediţia a II-a, 2010) reuşise să o păstreze, în ciuda succesiunii restaurărilor şi trecerii timpului. Bine că cel puţin sesiunile foto ale conducătorilor judeţului/ primăriei au fost reuşite (sau cel puţin aşa şi-ar fi dorit). Mesajul e clar: putem sta liniştiţi când vedem atât drag de patrimoniu cultural şi pricepere în gestionarea lui.

Pe lângă acestea, au reapărut promisiunile electorale pentru restaurarea Filarmonicii, a cărei orchestră cântă de 12 ani în tot felul de spaţii improprii. Conform noilor angajamente, cei mai tineri dintre noi ar putea avea şansa să vadă (unii pentru prima dată) sala de concerte de pe strada Balş folosită de muzicieni. Asta dacă termenul limită, adică 2029, va fi respectat. Nu-mi aduc aminte de vreun şantier care să fie finalizat la timp, dar, la cât am aşteptat, ce ne mai costă o doză suplimentară de optimism? Mai bine mai târziu decât niciodată!

Trebuie să fim recunoscători şi pentru inaugurările de o jumătate de zi. Vine un desant de şefi de partid, miniştri, oameni importanţi, în pixurile cărora stau nu doar banii pentru investiţiile de la bugetul central (că, din păcate, cu cele din bugetul local ne-am lămurit în ultimii ani), ci şi carierele celor numiţi politic de aici. Televiziuni, fotografi, declaraţii sforăitoare. Noi, publicul larg, nu avem încă acces la Terminalul 4. Sau la Muzeul de Istorie Naturală de pe Independenţei, întâmplător primul din Principatele Române (că tot am sărbătorit recent unirea lor), fiind fondat în 1834, care stă şi el închis de 11 ani. Trebuie doar să avem răbdare să ne vină rândul şi să înţelegem că totul e doar ca să se vadă clar interesul, aplecarea. Semnalul public, mesajul, simbolismul – astea sunt contribuţiile cele mai valoroase. Mă uit pe fereastră şi zâmbesc, plin de speranţă, când văd că, încântat de eforturile edililor ieşeni, parcă şi soarele străluceşte mai tare, dorind să-şi aducă şi el contribuţia la topirea zăpezii care încă dă bătăi de cap pietonilor.

Însă, de departe, cea mai bună veste s-a pogorât asupra simbolului Iaşului. Cel mai talentat, de succes şi voluntar dintre toţi managerii culturali care activează sau au trăit vreodată în comunitatea noastră a fost numit, prin ordin de ministru, în fruntea Complexului Muzeal Naţional Moldova (CMNM). (De la Ateneu Naţional la Complex Naţional e ceva!) Nici nu contează că înlocuirea unui manager interimar cu altul s-a făcut fără concurs! Ba chiar trebuie să ne bucurăm de această iniţiativă. Concursurile sunt periculoase, cine ştie cine ar fi putut specula o eventuală slăbiciune de moment a favoritului şi ne-am fi trezit cu vreun specialist mai puţin atent la nevoile comunităţii şi mai ales conducătorilor ei, la sensibilităţile locale şi promovarea lor aşa cum merităm şi ne aşteptăm!

Nu trebuie să interpretăm lipsa generală de reacţie ca pe ceva rău! Populaţia e în delir, încă nu a reuşit să proceseze această reuşită fantastică, această fereastră de oportunitate care s-a deschis, din inspiraţia ordinului de ministru şi lobby-ul minţilor locale luminate care s-au bătut pentru ca oraşul să primească un nou impuls către transcendenţă. Deoarece CMNM are obiective în tot judeţul, avem într-un final şansa să avem parte de un judeţ „sacru şi spiritual”, aşa cum scrie pe pliantul de campanie al celui care a candidat cu succes pentru postul de consilier judeţean pe listele PNL Iaşi. Pe lângă cele 9 obiective ale CMNM, dacă adunăm pe cele administrate de Ateneu (inclusiv cinematografele şi, mai nou, Baia Turcească), ne dăm seama că pur şi simplu nu mai avem cum să ratăm ridicarea Iaşului din mediocritatea culturală în care băltea de ceva vreme, conform clasamentelor realizate la centru.

Da, au fost câteva voci răzleţe care au întrebat, timid, dacă fostul membru al corului şi tenor de ocazie are cunoştinţele şi formarea necesară pentru a conduce o instituţie de dimensiunile şi prestigiul celei care are sediu în Palatul Culturii. Dacă paseismul său e potrivit cu ambiţiile unui oraş cu pretenţii europene. Au făcut-o însă doar din invidie şi neînţelegerea capacităţilor intelectuale şi viziunii sale! Şi ce dacă a râs lumea de pomenirile din cimitir? Sunt convins că personalităţile ale căror morminte nu au fost reabilitate suspină acolo sus, în ceruri, aşteptând să le vină şi lor rândul să fie cinstiţi de corul bărbătesc şi de figurile grave ale primarului şi colaboratorilor nelipsiţi cu aceste ocazii! Şi ce dacă a protestat lumea la una dintre multele iniţiative de modificare a faţadelor şi spaţiilor din jurul unor obiective culturale? Cu excepţia faţadei fostului Cinema Victoria, toate celelalte au fost realizate. Contează tenacitatea şi perseveranţa, nu lătratrul câinilor de pe lângă caravana veselă a culturii ieşene, care merge cu Domnul înainte!

Şi ce dacă au protestat formal istoricii, colegii săi de partid, la amplasarea fără autorizaţie a bustului lui Octavian Goga? Plăcuţa care trebuia să aducă lămuriri despre trecutul legionar al poetului a dispărut la scurt timp după ce a fost lipită de soclu, iar trecătorii pot admira nestingheriţi, fără informaţii contextuale care să aducă confuzie şi să ridice semne de întrebare asupra unuia dintre simbolurile neamului! Şi ce dacă sună a discurs AUR, dacă ne dăm jos măştile pe care scrie corectitudine politică, toţi patrioţii adevăraţi ştiu care sunt valorile adevărate ale acestui popor! Să fim serioşi, asumaţi, iar Europa şi minorităţile să ne mai scutească! Vom reuşi doar prin noi înşine! Iar acesta este încă un exemplu care ne dă atâta speranţă cu privire la mult-aşteptatul mandat la conducerea Palatului. Dacă Ateneul a devenit prima instituţie de cultură din România care are în interior o capelă, gândiţi-vă doar ce biserică ar încăpea în Palatul Culturii!

Şi, în încheiere, să lămurim şi problema cu Baia Turcească! Şi ce dacă ONG-urile alea şi artiştii care fac scandal acum au venit cu ideea proiectului şi au scris bună parte din documentaţia cu care s-a obţinut finanţarea? Doar n-o să-i lăsăm noi, în oraşul unde are loc cel mai mare pelerinaj din România, să-şi facă de cap vizavi de Mitropolie! Să fim serioşi! Câteodată, scopul chiar scuză mijloacele. E foarte în regulă să avem parte de o artă contemporană inspirată din arta tradiţională, sănătoasă, girată de oamenii de bine care încă mai pot fi găsiţi prin scena culturală ieşeană. Iar cine comentează, nu va mai avea acces la fonduri şi gata! Se vor da ei, încet-încet, după ceilalţi care deja nu văd nicio problemă în a legitima noua (de fapt, nu chiar aşa de nouă) direcţie din cultura locală. Ce a scris Boia în „Capcanele istoriei” despre intelectuali, cu exemple clare din universităţile şi mediul artistic ieşean, e valabil şi acum. A venit timpul să ne bucurăm şi să ne rugăm pentru tot ce am primit valoros de la conducătorii noştri şi pentru toate lucrurile bune care se pot întâmpla de acum înainte. Ad victoriam!

P.S. Lăsând gluma la o parte, titlul articolului e inspirat din excelentul film al lui Wim Wenders, „Perfect Days”. Acolo găsim şi o posibilă soluţie pentru această perioadă în care norii negri ai ultraortodoxismului şi naţionalismului deşănţat întunecă perspectivele culturii ieşene: protagonistul are parte de o viaţă spirituală şi culturală bogată, prin construirea unei rutine în care, pe lângă un job banal, şi-a lăsat timp pentru mici bucurii (muzică excelent aleasă, lecturi ale unor autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi etc.) care-i fac viaţa suportabilă, senină. După exemplul din film, putem să ne refugiem în mici bule sau în puţinele spaţii alternative rămase, în care să consumăm – inclusiv graţie internetului – o artă care să ne facă să simţim că suntem, în pofida contextului nefavorabil, cetăţenii unui lumi globale, deschise.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi