Caută 
4 MIN
Către sfârşitul anului trecut, vestea că 2019 va fi Anul Cărţii în România s-a strecurat în fluxul de ştiri ca un purice obraznic. A fost, desigur, îmbucurător să aflăm că demnitarii autohtoni au consimţit să aprobe lansarea programului „România citeşte“. Chiar şi parlamentarii neştiutori de carte au votat „pentru“. Totuşi, iniţiativa prin care elevii vor fi implicaţi în lecturi publice pare mai degrabă simbolică decât pragmatic orientată către efecte durabile. Cel mai consistent din cele trei articole ale legii prin care se instituie Anul Cărţii prevede că elevii din şcolile primare şi gimnaziale vor participa săptămânal la sesiuni de lectură organizate de voluntari, aceştia din urmă putând fi părinţii, personalităţi publice, jurnalişti ş.a. Va fi, îmi imaginez, un soi de „Şcoala Vedetelor“.
În plus, de două ori pe an, scriitorii români vor fi invitaţi în şcolile patriei să le citească elevilor din propriile creaţii. Într-o formă preliminară a legii, televiziunii române şi radioului public le-ar fi revenit însărcinarea de a transmite zilnic noutăţile din calendarul de evenimente organizate în Anul Cărţii, însă această prevedere a fost scoasă din ecuaţie. Între Crăciun şi Anul Nou, legea a fost promulgată. Toate bune şi frumoase, asta ne dorim: o Românie educată, o Românie care citeşte.
În expunerea de motive formulată de iniţiatorii legii, dl. deputat Ovidiu Raeţchi (PNL) şi dl. senator Vlad Alexandrescu (USR), este menţionat studiul intitulat „Obiceiurile de lectură ale românilor“, realizat în 2011 de IRES. Din respectiva analiză putem afla că un român din cinci nu citeşte cărţi cu anii, că favoritul literar al multor respondenţi la sondaj a fost romanul Pe aripile vântului sau că un informator din trei nu şi-a putut aminti titlul unei cărţi preferate. Iată, în rezumat, portretul-robot al cititorului naţional, aşa cum se desprinde acesta din studiul IRES: 1. ultima carte citită: un roman scris de un autor străin; 2. tipul de roman preferat: roman în general (23%), roman poliţist (12%), roman de dragoste (10%); 3. alte preferinţe livreşti mărturisite de peste 1% dintre informatori: Biblia, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni, Cei trei muşchetari, Shogun, După 20 de ani; 4. scriitori români de top: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda; 5. aproape 80% dintre cei intervievaţi nu au exprimat preferinţe literare contemporane.
Să corelăm această criză a lecturii, ilustrată, în sondaj, de cantonarea pe viaţă în reperele lecturii infantile, cu un set de informaţii preluate din Anuarul Statistic al României (ASR, 2017). În rezonanţă cu observaţia că dieta de lectură din 2011 e mai degrabă săracă şi anostă, din moment ce, nici în şcoală, nici în familie, nu s-a creat o poftă firească şi sănătoasă de a citi, orientarea către ficţiunea facilă este întărită şi de tirajele titlurilor înregistrate anual în Depozitul Legal al Bibliotecii Naţionale a României. În 2015 s-au publicat aproape şase mii de titluri de opere literare, tipărite în 3,7 milioane de exemplare, adică într-un tiraj de trei ori mai mare decât cel al lucrărilor cu profil religios şi teologic (aproape o mie de titluri apărute în 1,1 milioane de exemplare), respectiv al celor din domeniul educaţiei şi instruirii (1,1 milioane de exemplare). Aşadar, în România ultimilor trei ani, cele mai căutate tipuri de cărţi, romanele, scrierile religioase, lucrările educative s-au publicat în tiraje care, în foarte mare parte, nu au depăşit pragul de o mie de exemplare. Despre literatura tehnico-ştiinţifică ce să mai spunem? Că nu se prea ating tiraje medii de peste două sute de copii? Consumul firav de carte este oglinda vie a unui neam sărac şi credul, pentru care impulsul de a citi ocupă un loc codaş în economia cotidiană a unei vieţi de calitate.
Exemplul tipic al acestei stări de criză cronică îl constituie degringolada manualelor. Învăţarea ghidată de un manual este benefică sub multe aspecte; pentru moment, e suficient să reţinem că aceste mijloace elementare de învăţătură îi îndeamnă pe toţi cei dispuşi să înveţe ceva să adopte lectura în ceremonialul obişnuinţelor zilnice sau, dimpotrivă, să evite şi chiar să refuze contactul cu lumea de hârtie a cărţilor. Conform datelor din cel mai recent număr al ASR, în perioada 2011-2015, numărul manualelor şcolare s-a micşorat de cinci ori. Astfel, dacă în 2011 se publicau 239 de titluri de manuale şcolare, tipărite în mai bine de jumătate de milion de exemplare, în 2015 se tipăreau doar 54 de titluri, într-un tiraj de aproximativ o sută de mii de volume. Mai grăitoare decât acest declin al cărţii şcolăreşti este molima care a decimat manualele universitare. Dacă în 2012 se tipăreau peste trei sute de titluri, în aproape 70.000 de exemplare, ceea ce însemna că un manual universitar se publica, în medie, în peste două sute de copii, în 2015 mai apăreau pe piaţă doar 27 de titluri, tipărite în două mii de exemplare. Altfel spus, în universităţile româneşti se practică pe scară largă un soi de ritual întunecat şi bizar al educaţiei fără manual. Generaţiile de profesori formaţi fără ca pe durata studiilor universitare să fi avut sub ochi vreun manual au intrat deja în pâine, iar urmările acestui mecanism modern, performant şi personalizat de cultivare a minţilor strălucite ale viitorului ne sunt, fără îndoială, cunoscute: ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Oare cum vor reacţiona la provocările Antropocenului spiritele hrănite, ca pe aripi de vânt, cu faptele de arme şi de amor ale gentilomilor lui Alexandre Dumas?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
