Declinul idealului educațional umanist (IV)

După umila și retrograda mea părere, așa‑zisele „competențele informatice” nu ar trebui să ocupe în programa școlară generală mai mult decât ora de lucru manual de pe vremea școlarității mele. Oricum, bieții copii sunt deja din leagăn și de la grădiniță înrobiți smartphone-ului, tabletei și smart-tv-ului, cu abundentele programe de desene animate, care îi țin cuminți pe viitorii constructori ai societății informaționale multilateral-dezvoltate și political-corecte, degrevându‑i astfel pe părinți de niște plictisitoare sarcini părintești. Computerul și toate celelalte auxiliare ale sale nu sunt altceva decât niște unelte, este drept, cele mai rafinate unelte născocite de mintea omenească. Nici prin cap nu îmi trece să mă lipsesc de aceste mari facilități. Dar ele nu trebuie tratate altfel decât drept simple unelte, foarte utile, dar dispensabile. A transforma computerul în partener de dialog, prieten sau, mai rău, stăpân, conduce rapid la mutilarea gravă a persoanei umane. Vreau să disting! Da, onoratul guvern ar face bine să dăruiască fiecărui copil al patriei, câte un laptop de ultimă generație. Dar a‑l obliga pe copil ca și la școală să stea ore bune cu ochii ațintiți pe ecran este absolut dramatic! Știm bine cât de greu rezistăm noi, oamenii maturi, ispitei de a deveni simpli consumatori de internet (filme, muzică, dezbateri etc.). Cum se va putea proteja copilul de atotputernicia imaginii, câtă vreme societatea umană este încă structurată în jurul verbalității și al scrierii?

Paragraful din proiectul de lege care preconizează ca elevii să fie stimulați „să își identifice talentele și aptitudinile la o vârstă cât mai fragedă” reflectă confuzia între datoria de a descoperi și a cultiva talentele de excepție și preocuparea pentru a asigura un nivel mediu cât mai înalt al instrucției publice. Mari gânditori în sfera pedagogiei (un Jan Komenius, un Johann Friedrich Herbart, un Wilhelm von Humboldt) ne asigură că specializarea prea timpurie este nocivă pentru copil și contraproductivă pentru societate. În loc de cetățeni liberi și avizați, școlile vor produce categorii de roboți hiperspecializați, numai buni de a fi manipulați de diverși „manageri” sau „politicieni” cinici și lipsiți de scrupule.

Limitarea birocrației și a centralismului este încă o marotă a d-lui ministru și a echipei lui de „reformatori”. Simpla proclamare a acestei nobile sarcini sună însă cinic, atunci când contemplăm lista bogată a noilor posturi de birocrați preconizate de proiectul de lege (directori, inspectori, secretari de stat, consilieri etc., etc.). Dacă tot ținem cu dinții de îndemnizațiile și pensiile noastre grase de foști primari, miniștri și parlamentari, de ce să nu inserăm în lege și un paragraf asigurator pentru pletora hămesită a trepădușilor de partid?!

Admirația noastră atinge cotele maxime când aflăm despre așa‑numitul „portofoliu educațional”, definit pe undeva, sibilinic, drept un „instrument psihopedagogic de monitorizare și progres”. Pare să fie vorba, în fapt, despre un fel de dosar de cadre personalizat, pe care bietul profesor (diriginte? director? psiholog?) ar trebui să îl completeze permanent pentru fiecare elev în parte. Da, curată de-birocratizare! Idealul progresist al noilor reformatori include, se pare, și transformarea învățătorului/ profesorului într‑o ființă ciudată, ceva între doică, asistent social, asistent medical, psiholog, anchetator și arhivar.

În fine, atâta vreme cât nu se vor stabili prin lege criterii clare de departajare meritocratică a retribuțiilor, promisele măriri de salarii ale cadrelor didactice nu reprezintă altceva decât gargariseală politicianistă.

Dl ministru vorbește de răspândirea îngrijorătoare în țara noastră a analfabetismului funcțional. Marele lingvist și semiotician Tullio de Mauro (1932-2017), cel care a creat acest concept în urmă cu aproape două decenii, a fost o vreme ministru al instrucțiunii publice în Italia, așadar „coleg” cu dl Cîmpeanu. Din nefericire, ilustrul învățat italian nu era împovărat de atâtea titluri de d.h.c. ca și colegul nostru bucureștean! Prin analfabetism funcțional învățatul italian înțelege incapacitatea unui individ care, formal, a trecut prin școală și a fost „alfabetizat”, de a înțelege un text pe care îl citește. Mă întreb cum am putea numi „sindromul” cuiva care vorbește ceva și nu știe ce spune. Poate analfabetism discursiv? De câte ori nu ne este dat să primim de la diverși politicieni, după ce emit afirmații aiuritoare sau compromițătoare, justificări de tipul: „Nu asta am vrut să spun!”, sau „Afirmația mea a fost scoasă din context!”, sau „Spusele mele au fost interpretate cu rea credință!” etc. Păi, dle parlamentar, ministru sau primar, cine este oare vinovat că ți‑o ia gura pe dinainte, iar în „discursul” domniei-tale sărmana limbă română se află în mare suferință? Ascultătorul în nici un caz! Iată o mostră de asemenea discurs defectuos, pe care l‑am transcris cu grijă dintr‑una din „multitudinea” de intervenții publice ale d-lui ministru: „Este o problemă exagerată și este legată de foarte multe ori de calitatea educației. E o problemă importantă, trebuie rezolvată. Trebuie să înțelegem că nu are legătură toaleta în curte cu calitatea educației, din moment ce mulți dintre noi am făcut performanță învățând în aceste școli. Cred că este o dovadă, dar ea trebuie rezolvată”. Care performanță? Ce trebuie rezolvată, dovada, problema?? Nemaipomenită logică! Elegantă sintaxă!

Această, să îi spunem, „maladie discursivă” atinge din plin zone largi ale așa‑zisei „clase politice” actuale, așa încât, cu gândul la textele proiectului de lege la care m‑am referit și la „autorii” lor, nu găsesc o încheiere mai potrivită a prezentării mele decât invocarea adagiului horațian: Mutato nomine, de te fabula narratur.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași