Îngenunchiaţi, spre revoluţie

Propaganda încerca să aproximeze răspunsuri convenabile, vorbind despre criza capitalismului care se repercutează doar economic asupra noastră, întrucât comunismul nu a învins pretutindeni, aşa cum se iluzionaseră pionierii săi. Era doar o problemă de timp până când comunismul va învinge. Însă timpul curgea fatal, în defavoarea lui. Până atunci trebuia să construim socialismul cu şi mai multă râvnă. Dar foamea? Dar întunericul? De vină era tot capitalismul, generator de crize ciclice. Dar Ungaria ori Polonia, care în vara lui 1989 s-au despărţit amiabil de comunism? Da, dar staţi să vedeţi ce urmează şi cum o să vină apocalipsa! Ei s-au pripit, dar noi am învăţat din istorie că nu e bine să rişti precum polonezii, care au renunţat la economia centralizată şi la „rolul conducător al partidului”. Haosul va urma! El a şi început, de pildă în Polonia, unde preţul pâinii s-a triplat, ne spuneau propagandiştii de la firul ierbii. Se ştie doar cât de sensibili sunt românii când vine vorba de pâine. Dar propaganda nu mai are suflu ca în anii „eroici”. A obosit, la fel ca şi oamenii, care la începutul anilor 80, când Ceauşescu s-a decis să plătească datoria externă, s-au confruntat cu lipsuri în cascadă. Obsesia exportului a făcut ca piaţa să se golească. Nu-i nimic, ne descurcăm noi! Regimul a contat pe această pseudo-calitate, descurcăreala, marşând până la paroxism. Regimul cunoaştea răbdarea proverbială a românilor, dar a omis că ea poate fi perversă. Voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim! Sau: voi vă faceţi că ne respectaţi, noi ne facem că vă urmăm! Rezultatul a fost apatia generală. Românii se comportau ca un popor pribeag, orfan de iubire şi de încredere. De ce ni se întâmplă tocmai nouă acestea? Greu de pătruns misterul bine lăcătuit. Cine să o facă în numele muncitorilor, din care regimul făcuse odată emblema? Intelectualii lipsesc de la apel. Poate Gorbaciov, că tot începuse în 1985 războiul cu birocraţia comunistă. Dar el e un rătăcit (majoritatea ruşilor mai cred şi astăzi), spune Ceauşescu, doar noi am făcut reformele la timpul lor. În vizită la Bucureşti, Gorbaciov îi spune adevărul lui Ceauşescu, dar el e de mult statuie.

Îmi amintesc iarna cumplită 1983/1984. A fost un ger istoric, vreme de două luni. Oraşele de blocuri au îngheţat. Curentul electric se întrerupea zilnic, după un ritual presabilit, gazele abia mai pâlpâiau, apa caldă curgea câteva ore, o dată pe săptămână. Televiziunea ne oferea la schimb cronica faraonică a familiei domnitoare şi perspectiva salvării într-un viitor ceţos. În apartamente ne încălzeam cu sticle de apă caldă puse sub plapuma. Pe stradă puteai juca fotbal, întrucât maşinile nu mai circulau. Ordin de la partid: suferim, dar construim comunismul! Merita, întrucât aşa s-a călit oţelul, îndurând şi opunându-ne imperialismului pervers. Ies pe stradă cu fetiţa în braţe, în aşteptarea unui tramvai care nu mai vine. Gerul îmi taie respiraţia, sufocându-mă. Mă uit îngrozit spre copil şi intru în panică: mi se pare că abia mai respira. În fine, vine un tramvai îngheţat, care la Mătase se blochează din cauza frigului. Privesc pasagerii: nicio reacţie! Oamenii par nişte fantome dintr-un film de groază. Cobor şi fug disperat, îngrozit că am putea îngheţa instantaneu. Din clipa aceea am urât fără remuşcare statul care ne abandonase în voia sorţii. Când a venit dezgheţul izbăvitor, în primăvară, Ceauşescu a făcut o glumiţă la întâlnirea cu activul de partid: nu-i nimic, doar suntem bravi români, ba chiar daci neînfricaţi, am mai pus o haină pe noi şi am trecut iarna! Activiştii zâmbesc idiot şi aplaudă.

Iarna aceea cumplită ar fi trebuit să ne trezească, dar ea ne-a îngropat în fatalism şi ne-a cuminţit până la îndobitocire. Am început să credem în minuni: poate moare Ceauşescu, prin orice mijloc… orice, numai prin noi înşine nu, întrucât suntem prea mici, şi oricum comunismul nu se poate prăbuşi, aşa ceva este de neconceput… Pentru asta am îndurat noi, ca să-l vedem năruindu-se?

În vara-toamna lui 89 cad regimurile comuniste din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria, dar noi ne vedem de drumul nostru. La ultimul congres al PCR, în noiembrie, Ceauşescu se dezlănţuie împotriva celor care au abandonat visul de aur al omenirii şi îi cere lui Gorbaciov… să anuleze Pactul Molotov – Ribbentrop! Dar românii nu mai aveau puterea să se bucure şi să spere. Cad în gol vorbele lui Ceauşescu.

Ma întâlnesc cu un coleg de breaslă care-mi spune, netam-nesam, că regimul va cădea într-o zi de joi… Avea să fie vineri.

Mihai Dorin este istoric şi publicist