Caută 
1 MIN
La fel ca şi în cazul liberalismului, al socialismului, al conservatorismului, al creştin-democraţiei, al conservatorismului etc., neolegionarismul nu este un curent politic, ci o familie de curente.
A treia trăsătură comună a grupului o constituie promovarea unui tip extrem de capitalism, singurul care este compatibil cu viziunea ierarhică asupra societăţii şi cu negarea drepturilor omului: capitalismul de tip laissez-faire. Din perspectiva membrilor grupului, orice altă variantă de capitalism echivalează cu socialismul, dacă nu de-a dreptul cu comunismul.
Numesc „neolegionar” acest grup. Spre deosebire de legionarii propriu-zişi, neolegionarii nu sunt ostili capitalismului (ci doar nenumăratelor variante posibile de capitalism liberal, social-democrat sau creştin-democrat, ca şi altor variante de capitalism conservator). În rest, principiul ierarhiei, autoritatea liderului, societatea cu două clase, anti-democratismul, anti-egalitarismul, respingerea drepturilor omului, autohtonismul (ca opus cosmopolitismului şi universalismului – şi care presupune rasism, xenofobie şi antisemitism fie într-o formă latentă, fie în formă explicită), privilegierea ruralităţii (în raport cu „denaturata” societate urbană), ortodoxismul (preluarea variantelor celor mai conservatoare, mai habotnice şi mai fanatice ale tradiţiei teologice ortodoxe) – toate se regăsesc şi la legionari, şi la neolegionari, şi cred că poate fi destul de uşor probată filiaţia ideilor de la un grup la celălalt. Acesta este şi motivul pentru care am numit „neolegionar” grupul despre care vorbesc.
Diferenţa de atitudine privind capitalismul provine din faptul că, între timp, a fost concepută o variantă de capitalism care să fie compatibilă cu principiul ierarhiei şi al societăţii cu două clase. „Meritul” pentru această „reuşită” revine aşa-numitei „şcoli austriece de economie” şi celorlalte curente de teorie economică numite în general „neoliberalism”. Dacă această descoperire nu ar fi avut loc, neolegionarii de azi ar fi rămas legionari propriu-zişi.
Neolegionarii nu sunt conservatori (chiar dacă unii dintre ei îşi spun astfel) decât în sensul că şi ei militează, aidoma tuturor conservatorilor, pentru menţinerea statu quo-ului ierarhic tradiţional şi a societăţii compuse din două clase (de unde şi preferinţa lor pentru disjuncţiile exclusive, absolutiste, de tip maniheist: „bine” – „rău”, „capitalism” – „socialism”, „dreapta” – „stânga” etc.). Spre deosebire însă de alte variante de conservatorism, neolegionarii sunt în posesia „adevărului” şi a „binelui”, au certitudini, sunt militanţi şi vor să schimbe radical lumea (de vreme ce forma de capitalism agreată de ei nu a existat până acum nicăieri în lume). Spiritul revoluţionar al neolegionarilor este o altă trăsătură preluată de la legionari, care şi ei erau o specie de conservatori revoluţionari.
La fel ca şi în cazul liberalismului, al socialismului, al conservatorismului, al creştin-democraţiei, al conservatorismului etc., neolegionarismul nu este un curent politic, ci o familie de curente. În interiorul acestei familii pot apărea accente diferite, un interes mai pronunţat sau mai scăzut faţă de anumite ierarhii, un tratament mai blând sau mai brutal faţă de diferite drepturi ale omului altele decât cel de proprietate, o asumare mai pregnantă sau mai nuanţată a autohtonismului, sau o toleranţă mai mare faţă de alte tipuri de capitalism. De asemenea, diferite curente pot adopta strategii retorice şi politice diferite, de la opoziţia faţă de partidele politice existente până la încercarea de acaparare a unor astfel de partide.
Cu toate astea, putem spune că neolegionarismul constituie o sub-familie în cadrul familiei conservatoare, din grupul conservatorismului revoluţionar. Pentru că toate variantele de neolegionarism au în comun respectul faţă de principiul ierarhiei şi faţă de ierarhiile tradiţionale înţelese ca ierarhii „naturale”, dispreţul faţă de drepturile omului, promovarea capitalismului de tip laissez-faire, retorica maniheistă, ortodoxismul (deşi există şi versiuni „laice”, mai puţin influenţate de ortodoxism, dar nici acestea nu sunt ostile ortodoxismului), militantismul şi spiritul revoluţionar.
Iniţial, discursul neolegionar a aparţinut unor personaje şi organizaţii marginale, exotice, care între timp au şi dispărut din spaţiul public. El a căpătat amploare odată cu ascensiunea politică a lui Traian Băsescu începând cu 2004 – beneficiind şi de faptul că promotorii conservatorismului elitist românesc au început să-i sprijine public pe neolegionari. (Între timp, unii dintre aceşti conservatori au început ei înşişi să dezvolte discursuri de tip neolegionar.) Rămâne însă un fapt că preşedintele Băsescu a reuşit şi reuşeşte în continuare să atragă numeroşi susţinători ai neolegionarismului. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau nu, totuşi atracţia pe care neolegionarii o resimt faţă de Traian Băsescu spune ceva şi despre actualul preşedinte al României.
PDL a fost primul partid parlamentar care a dat miniştri şi lideri neolegionari, cei mai mulţi intrând în partid prin influenţa lui Traian Băsescu. La fel, organizaţii, ziarişti şi intelectuali publici din zona de influenţă a PDL şi a lui Traian Băsescu au început să practice tot mai apăsat discursuri de tip neolegionar şi să capete notorietate şi sprijin mediatic tocmai fiindcă susţineau astfel de discursuri.
După 2008, discursul neolegionar s-a extins şi în zona PNL, Crin Antonescu devenind unul dintre promotori. Astăzi, discursul neolegionar este încă practicat în PDL, şi practicat din ce în ce mai asiduu de PNL, de grupuri şi organizaţii din jurul PNL (ostile sau favorabile lui Crin Antonescu), de partide, organizaţii civice şi instituţii media din jurul lui Traian Băsescu (dar ostile faţă de PDL), de Partidul Conservator şi instituţiile media din jurul lui Dan Voiculescu şi de multe organizaţii, grupuri şi persoane neafiliate politic. Practic, aşa cum spuneam la început, neolegionarismul a devenit ubicuu în spaţiul public, ajungând să fie cel mai influent curent ideologic din România.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
