Stătea sub un soare necruţător, care îi biciuia trupul cu raze de foc, tăioase ca lama unui brici. Era asudat, istovit şi aproape lipsit de speranţă, aşa cum avea să mai fie doar în ultima noapte petrecută în Grădina Ghetsimani. Pe faţa-i pală, buzele - crăpate de şfichiul vântului fierbinte şi plin de praf - cereau îndurare şi un strop de apă izbăvitor. Îngerii îl priveau neputincioşi din cer şi se rugau cu osârdie ca puterile să nu-l părăsească definitiv. Suferea crunt în imensitatea pustiei, în cea de-a patruzecea zi de post şi rugăciune. Foamea îl chinuia cumplit, iar împrejur nu zburau nici măcar lăcustele cu care se hrănise Ioan, cel care avea să-l boteze în apa Iordanului. Deodată, în liniştea încremenită a deşertului, tulburată arareori de şuieratul fără de noimă al vântului, se auzi o voce. Era Ispititorul, vicleanul din fire, care îl îndemna, cu un dispreţ bine deghizat, să se salveze transformând pietrele în pâine. Lucifer, îngerul decăzut, bântuia coclaurile îmbrăcat în straie de mântuitor, veşnic dispus să ofere soluţia salvatoare celui ce i se închină. Ispititul a refuzat, deşi sfârşeala era pe punctul de a-i cuceri ultima celulă a trupului copleşit de durere.

Scena memorabilă descrisă de Matei Evanghelistul, cea a întâlnirii dintre Isus şi diavol, avea să devină o temă recurentă de reflecţie pentru scriitori şi pictori. Dacă aţi fi înţelegători cu un economist, deci, cu un profan, această temă ar putea fi intitulată tentaţia răului! Născută undeva prin Orientul Apropiat, în circumstanţe niciodată elucidate, concepţia maniheică asupra lumii, conform căreia marşul istoriei depinde de conflictul infatigabil dintre bine şi rău, a lăsat urme adânci în lumea creatorilor de literatură şi artă. O găsim în toată splendoarea în pictură, la Cézanne sau Dalí, precum şi la un număr mare scriitori, cel mai elocvent fiind, pare-se, Flaubert. Personajul acestuia, Sfântul Anton, ia calea pustiei. Aici, ascetul şi întemeietorul monahismului se lasă supus unor cazne atât de aspre, încât, după propriile spuse, ajunsese să nu se mai teamă de Dumnezeu. Lupta cu răul, cu ispita, cu diavolul, care, la fel ca în Evanghelia lui Matei, apărea întotdeauna disimulat cu sclipici şi fard. În mijlocul deşertului, într-un post deplin, visa bucăţi de carne, struguri şi lapte, grămezi de arginţi, cârduri de slujitori, o sabie strălucitoare, simbol al puterii, şi, mai ales, parfumul irezistibil al părului de femeie. (Împotriva stereotipului, trebuie remarcat că diavolul este, totuşi, un substantiv masculin!) Anton Eremitul, întruchiparea Binelui, a prudenţei, a înfrânării, a frugalităţii, înfrunta cu stoicism atracţia irezistibilă exercitată de Rău, care îi dădea târcoale întotdeauna sub glazura subţire a Binelui aparent sau zaharisit. Ceva similar se întâmplă la Vargas Llosa, atunci când Foncho, adolescentul diafan, cu bucle de înger, senin şi stăpân pe sine, de fapt, rece şi crud, o seduce pe doña Lucrecia, mama lui vitregă, ce avea să-i dăruiască „orgasme delicioase”. Sau la Nabokov, atunci când monsieur Paul, călăul închisorii, se împrietenise cu Cincinnatus, condamnatul, căruia îi vorbea cât se poate de firesc în ultimile zile de viaţă şi căruia avea să-i taie capul pe eşafod, spunându-i cu seninătate „amice”, înainte de a-l îndemna, cu tot calmul din lume, să numere până la zece.

În economie, tentaţia răului devine manifestă prin impulsul irepresibil de a recurge la inflaţie. În fapt, creşterea arbitrară a cantităţii de bani este singura metodă prin care diavolul poate transforma pietrele în pâine, adică, de a crea iluzia prosperităţii, într-o lume care, fiind guvernată de raritatea resurselor, ar trebui să fie loc al cumpătării, chibzuinţei, calculului. Însă este extrem de dificil să te opui răului inflaţionist, deoarece el vine întotdeauna cu ceea ce oamenii îşi doresc enorm, cu mai mulţi bani, care, după cum spune Friedman, acţionează ca un drog. „Injecţiile monetare” în economie reduc rata dobânzii, iar banii devin mai uşor de procurat. Lumea merge mai des la cumpărături, îşi cumpără haine mai scumpe - „diavolul se îmbracă de la Prada”, nu-i aşa? -, firmele vând mai mult, au profituri mai mari, îşi permit să facă angajări suplimentare şi să plătească salarii crescânde. Boom-ul (care ascunde răul) izbucneşte şi, într-un ocean de optimism şi prosperitate, nimeni nu-şi mai pune întrebări. Cu hârtie şi puţină cerneală, acolo unde era un maidan, a apărut o fabrică sau un cartier de locuinţe; unde exista şomaj, a devenit dificil să mai găseşti forţă de muncă. „Motorul economic” este turat la maxim, or, în zgomotul lui asurzitor, nimeni nu mai sesizează că preţurile factorilor de producţie tind să crească şi să „mănânce” pe furiş profiturile de la începutul boomului. În plină frenezie, creată de „inundaţia monetară”, sursa profiturilor artificial de mari, oamenii îşi pierd capul şi se avântă în proiecte investiţionale, care, în mod normal, erau nebuneşti. Toată lumea trăieşte bine, dar nu bazându-se pe o cantitate mai mare de resurse reale, pe metode de producţie mai performante, pe invenţii etc., ci pe o ficţiune, după cum memorabil sesiza A. Carpentier. Confundând banii cu resursele, luciferul inflaţionist a transformat pietrele în pâine, pentru că toată lumea s-a lăsat înşelată, şi-a falsificat calculele. Aşa cum diavolul îi spunea lui Anton, în cumplita noapte trăită în Tebaida, „iluzia devine singura realitate”. Însă atunci când rata dobânzii începe să crească - şi ea creşte în mod inexorabil -, „bula” se sparge, iar pojghiţa de prosperitate se evaporă, lăsând în urmă un noian de investiţii nefericite, blocuri neterminate, grămezi de haine nevândute prin magazine etc. Criza bate la uşă. Ea trebuie să acţioneze ca un chirurg, care îndepărtează fără anestezie ţesuturile maligne apărute în timpul boomului. Prosperitatea iluzorie dispare, iar „pâinile” redevin ceea ce au fost dintotdeauna, adică, pietre.

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România