Precedent juridic interesant la Iaşi: sentinţă definitivă. Medicamentele prescrise pe reţetă în afara recomandărilor din prospect, plătite tot de CJAS

E.C.G. s-a adresat justiţiei la începutul lunii decembrie a anului trecut. Cazul ieşencei era similar cu al multor altora, afectaţi de boli grave. Tratamentul convenţional nu mai funcţiona, iar medicii erau forţaţi să apeleze la medicamente recomandate pentru alte forme ale bolii decât cea de care suferea pacienta. Concret, ieşeanca suferă de cancer, carcinom ovarian seros epitelial. Fusese diagnosticată în 2018. Urmase tratamentul recomandat, iar în mai 2019 fusese declarată liberă de boală. Din nefericire, în iunie 2020 boala recidivase. Timp de doi ani, se încercaseră diverse variante de tratament, inclusiv chimioterapie pe bază de platină, dar fără ca boala să poată fi oprită. În septembrie anul trecut, se intervenise chirurgical, pentru îndepăratarea metastazelor hepatice. S-a renunţat la operaţie, atunci când s-a constatat că boala era mult mai avansată decât o arătau aspectele imagistice. În disperare de cauză, medicul oncolog curant a recomandat tratament cu Lynparza, medicament autorizat în România şi compensat 100%. Problema consta însă în faptul că, în conformitate cu normele româneşti, medicamentul se foloseşte doar în situaţiile în care chimioterapia cu platină dă un răspuns, fie el şi parţial. Cu alte cuvinte, în lipsa unui rezultat al chimioterapiei, bolnava putea să încerce să se trateze cu aspirină, pentru că Lynparza nu îi era permisă. Singura variantă disponibilă pentru E.C.G. era să-şi cumpere medicamentul pe banii ei. Or, preţul era prohibitiv, între 9.280 şi 22.270 lei pe flacon, în funcţie de concentraţie.

În urmă cu cinci ani, Ministerul Sănătăţii a iniţiat un proiect de ordin care viza înfiinţarea unei comisii care să analizeze tocmai situaţiile în care medicii propuneau un medicament „off label”, în afara indicaţiei terapeutice standard. Ordinul nu a fost emis nici în ziua de azi, iar bolnavii aflaţi în situaţia de a încerca un tratament neconvenţional au rămas fără altă soluţie decât să ceară direct obligarea instituţiilor statului la suportarea costurilor.

O primă etapă care trebuie parcursă este solicitarea medicamentului pe cale administrativă, de la instituţiile cu atribuţii în domeniul sanitar. Recent, plângerea în instanţă a unui ieşean bolnav de cancer pulmonar a fost respinsă de judecători, pentru că pacientul nu parcursese procedura prealabilă. Ceruse Ministerului Sănătăţii decontarea medicamentelor necesare, dar nu aşteptase să primească răspunsul negativ al instituţiei. Se adresase direct instanţei, iar plângerea sa nici nu a mai fost analizată.

E.C.G. s-a adresat instanţei prin două procese. Unul, aflat pe rolul Curţii de Apel, vizează „obligaţia de a face”, respectiv obligarea Ministerului Sănătăţii să-şi respecte propriile angajamente. Un proces vizând „obligaţia de a face”, în procedură standard, poate dura însă şi doi ani, timp de care un bolnav de cancer nu dispune. Legea permite însă solicitarea emiterii unei ordonanţe preşedinţiale, iar aceasta a reprezentat subiectul celei de-a doua acţiuni a ieşencei. O plângere în acest sens trebuie să îndeplinească trei condiţii, respectiv urgenţa, caracterul vremelnic şi neprejudicierea fondului.

În cazul lui E.C.G., urgenţa situaţiei era evidentă, lipsa tratamentului afectând direct dreptul la viaţă al ieşencei. Caracterul vremelnic era dat de furnizarea medicamentelor necesare doar până când procesul principal, vizând emiterea ordinului Ministerului Sănătăţii avea să fie soluţionat. Neprejudicierea fondului consta în faptul că instanţei nu i se solicita să analizeze problema pe fondul ei, ci doar să dispună o măsură temporară. La fel ca şi în alte situaţii similare, ieşeanca a chemat în judecată patru instituţii. Ministerul Sănătăţii, care nu îşi îndeplinise obligaţia autoasumată de a emite ordinul privind aprobarea tratamentelor „off label”, Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale care nu iniţiase din oficiu evaluarea medicamentului pentru extinderea indicaţiilor terapeutice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care finanţează sistemul sanitar şi Guvernul, ca instituţie în subordinea căreia funcţionează celelalte trei.

Ca şi în alte situaţii, instituţiile chemate în judecată au pasat problema de la una la alta. Reprezentanţii Ministerului au precizat că instituţia suportă contravaloarea medicamentelor numai pentru indicaţiile terapeutice autorizate, în urma evaluării efectuate de ANMDM. Or, Agenţia nu propusese extinderea indicaţiilor pentru Lynparza. Aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de CNAS. La rândul său, ANMDM a arătat că nu are în atribuţii plata medicamentelor, ci doar eventuala includere a lor în lista de indicaţii terapeutice. Toate instituţiile au invocat lipsa unei calităţi procesuale, cerând scoaterea din cauză. Reprezentanţii Guvernului nu s-au obosit să depună vreo întâmpinare la plângerea ieşencei.

Argumentele instituţiilor cu atribuţii în domeniul sanitar au fost respinse de magistraţii Curţii de Apel. „Curtea reţine că toţi pârâţii au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât au atribuţii în ceea ce priveşte procedura de includere a unor medicamente pe lista cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum şi denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naţionale de sănătate”, au precizat judecătorii. Aceştia au obligat cele patru instituţii să asigure ieşencei, în regim de compensare 100%, medicamentul Lynparza.

Acţiunea ieşencei a fost depusă pe 5 decembrie, iar 9 zile mai târziu, Curtea de Apel îşi pronunţase deja sentinţa. Dată fiind urgenţa cazului, a fost lăsat un termen de doar 5 zile pentru un eventual recurs. Acesta a fost promovat de Ministerul Sănătăţii, CNAS şi ANMDM, iar dosarul a intrat pe rolul curţii supreme cu două zile înainte de Crăciun. Magistraţii ÎCCJ au luat însă în discuţie dosarul abia marţi. Tot atunci, s-au şi pronunţat. Ei au apreciat că Ministerul Sănătăţii şi ANMDM trebuie scoase din cauză, neavând atribuţii directe în compensarea medicamentelor. În schimb, recursul CNAS a fost respins, în această privinţă decizia Curţii ieşene de Apel rămânând valabilă. Casa de Asigurări de Sănătate este obligată să-i asigure ieşencei tratamentul necesar, compensat 100%.