Proiectul O Românie confuză (I)

Credeaţi că va dura la nesfârşit? Că va veni o lege care să o abroge, pentru că în România totul e posibil? Nu, domnule, vara chiar s-a terminat, şi la fel şi vacanţa. A venit şi frigul, au venit în sfârşit şi ploile, la spartul târgului, când grâul şi celelalte culturi sunt deja compromise, ca la noi. Şi natura e român! A început şi şcoala, câtă bucurie!….

Dar ce avem noi aici? O fi o pasăre, un avion, o rachetă rusească rătăcită? Nu, e chiar o nouă lege a învăţământului!… Au trecut secole de la ultima modificare şi era timpul să facem una proaspătă, curată, puternică, imbatabilă, care să ne transforme copiii în genii peste noapte.

Nu ştiu cine mai muşcă această momeală, dar eu, de la meciul dintre Steaua şi Middlesbrough din 2006 când am luat-o în goarnă rău de tot, într-un mod inimaginabil, nu mai am absolut nicio încredere în schimbările pe care le mai poate aduce un ministru la o lege, un antrenor la o echipă de fotbal sau alt şef la vreun proiect în România. Şi culmea e că reacţia mea a fost cât se poate de inspirată, chiar nu am avut motive să mai am încredere în ceva sau careva de atunci şi până în prezent.

De ce să am aşadar acum încredere în noua lege propusă de ministrul educaţiei? Ce argumente pot eu avea pentru a mă convinge singur că aceasta va funcţiona, dacă în ultimii 30 de ani au fost peste 24 de miniştri ai învăţământului şi aproape fiecare a încercat în zadar să modifice câte ceva în modul cum se educă viitoarele generaţii în ţara asta sau cum se organizează întregul sistem? Nu, vă spun, este imposibil să mai funcţioneze ceva.

Mă simt chiar uşor amuzat când văd pasiunea proaspătă cu care vine fiecare ministru şi îşi prezintă noile LUI modificări. El e chiar convins că va funcţiona! Pentru că sunt ale LUI. Ceilalţi toţi au fost nişte idioţi, iar el e un geniu. Trebuie să dai dovadă de o imensă naivitate să crezi aşa ceva. O foarte scurtă trecere în revistă a modificărilor trecute te-ar putea pune repede cu botul pe labe, dar puţini o fac:

Mihai Şora (1989-1990), primul ministru al educaţiei de după Revoluţie, a crezut că face un lucru inspirat şi a redus durata învăţământului obligatoriu de la 10 clase la 8 clase.

Liviu Maior (1992-1996) a introdus cu mare fală pe sub arcul de triumf Legea învăţământului 84/1995 şi a schimbat toate programele şcolare anterioare anului 1989 pentru că toate acelea puţeau a comunism. Astea noi erau parfumate şi se dădeau cu speedstick pe la subsuori…

Andrei Marga (1997-2000) a adus modificări la Capacitate şi la Bacalaureat, a schimbat Curriculum-ul Naţional, a introdus manualele alternative, a început reforma învăţământului profesional şi tehnic, a înlocuit anul şcolar pe trimestre cu cel pe semestre, a înlocuit evaluarea prin note în învăţământul primar cu evaluarea prin descriptori de performanţă (calificative). Era perfect! Învăţământul zbârnăia!…

Ecaterina Andronescu (2000-2003) a observat că totuşi nu e chiar aşa şi a revizuit iar Curriculum-ul şi structura învăţământului obligatoriu, a introdus Legea 268/2003, prin care învăţământul obligatoriu este extins de la 8 la 10 clase (în ciuda lui Mihai şora care făcuse exact invers), a înfiinţat legea Şcolilor de Arte şi Meserii, a restructurat reţeaua şcolară, a adus Cornul şi laptele, a reorganizat examenul naţional de Capacitate.

Dar, cu toate aceste modificări tot mai dese şi mai „inspirate”, copiii erau tot mai analfabeţi, profesorii mai nemulţumiţi, şi ţara mergea tot mai prost.

A venit atunci pe cai mari Alexandru Athanasiu (2003-2004) care a revizuit DIN NOU Curriculum-ul pentru ciclul primar şi gimnazial, a introdus standardele de evaluare pentru clasele a IV-a, a VIII-a şi a XII-a, precum şi pe cele ale criteriilor de notare în ciclul gimnazial.

Mihail Hărdău (2005-2007) a plusat şi el aducându-şi amprenta personală. A introdus Legea nr. 87/2006 privind asigurarea calităţii în educaţie, a modificat DIN NOU sistemul de elaborare a subiectelor pentru examenele naţionale şi a introdus publicarea variantelor de subiecte pe Internet, a realizat introducerea experimentală a tezelor cu subiect unic.

Cristian Adomniţei (2007-2008) a eliminat scurt Testele Naţionale şi a introdus oficial Tezele cu subiect unic.

Apoi a revenit Ecaterina Andronescu (2008-2009), că mai avea ceva de spus, şi a introdus în programa şcolară patru ore de sport, a modificat DIN NOU examenul de Bacalaureat şi multe altele, toate revoluţionare.

Daniel Funeriu (2009-2012), mare haiduc, a trecut totul prin foc şi sabie, a scos o nouă lege a educaţiei, a introdus evaluările periodice şi includerea clasei a IX-a în gimnaziu, a reimpus învăţământul obligatoriu de 10 clase, care cuprindea învăţământul primar şi gimnazial.

De atunci şi până în prezent, cu altă mulţime de miniştri, unii plagiatori dovediţi, alţii pur şi simplu episodici, s-a tot modificat pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale, ajungându-se ca la ora actuală să nu mai ştie nimeni pe ce lume se află, nici elevi, nici profesori, iar generaţiile postrevoluţionare să scrie în cel mai oribil stil agramat pe toate site-urile de socializare sau oriunde, la fel cum ar scrie cel mai incult popor de pe o insulă pustie care n-a văzut în viaţa lui o carte şi nu a trecut prin nicio oră de educaţie. Şi să gândească precum un dobitoc.

Nu, toate acestea nu au cum să fie nişte simple coincidenţe, toate acestea au fost parte a unui plan de îndobitocire generală a românilor, altfel nu se poate explica. Eşecul e prea mare, e aproape perfect, exact ca meciul de fotbal amintit mai sus. Am pornit cu mare convingere, am înscris, victoria era a noastră, dar în final am fost înfrânţi ruşinos.

Sunt absolut convins că şi această nouă lege a educaţiei va fi un eşec la fel cum au fost şi celelalte tentative de la Revoluţie până în prezent. Iar explicaţia este simplă: nu există putere de implementare, nu există convingere suficientă şi constantă, nu există stabilitate.

Dar poate cea mai importantă cauză dintre toate este îndepărtarea din ecuaţie şi transformarea în duşmani a celor mai importanţi oameni din sistemul de învăţământ: profesorii. Aceştia au devenit simpli spectatori ai dansurilor şi giumbuşlucurilor politicienilor, simpli angajaţi, nişte muncitori cu ziua, în loc să fie principalii pioni ai jocului, cei care decid şi influenţează. La ora actuală eu nu văd decât un război deschis şi declarat între minister şi profesori, nimic altceva. Profesorii sunt plătiţi prost, sunt aruncaţi în clase cu elevi turbaţi ca în cuşti cu fiare sălbatice, fără nicio armă de apărare, de control, sunt bănuiţi permanent de evaziune fiscală, sunt traşi la răspundere pentru toate relele care se întâmplă în şcoli, sancţionaţi, arătaţi cu degetul, marginalizaţi, ridiculizaţi. Profesorii au devenit nişte paria ai învăţământului şi ai societăţii, ăsta e adevărul. Când spui ca eşti profesor într-un grup majoritatea vor zâmbi pe sub mustaţă cu milă şi compasiune. Şi cum să ai o educaţie de calitate fără profesori mulţumiţi, motivaţi, încurajaţi, susţinuţi? Este imposibil. Poţi modifica de un milion de ori toate legile, poţi avea susţinerea tuturor părinţilor, parlamentarilor şi a întregii Europe, fondul problemei va rămâne. Fără oameni, doar cu nişte instrumente nu poţi face nicio brânză.

Briscan Zara este scriitor şi publicist