Remanenţe protocroniste în înţelegerea unor momente importante din istoria creştinismului românesc (I)*

În anul 2017, la editura Spandugino a fost publicată o carte importantă, intitulată Creştinismul românesc. Studii istorice-filologice şi semnată de profesorul Alexandru Niculescu. Remarcat şi dezbătut de specialişti, volumul merită semnalat şi unui public mai larg. Cunoscutul romanist, profesor al multora dintre noi, trăieşte în Franţa de multe decenii, dar cu sufletul şi cu mintea a rămas în cultura românească. L-am cunoscut pe dl. profesor Niculescu la Paris în 1999 şi mi-a acordat onoarea câtorva lungi convorbiri. Am mai avut de atunci cu dumnealui, din când în când, şi dialoguri telefonice fertile. Mărturisesc cu jenă şi regret că dl. profesor Niculescu mă rugase şi pe mine să caut o editură din Iaşi dispusă să editeze această carte. Nu am reuşit să îi satisfac dorinţa. De aceea, îmi fac datoria de onoare de a-l felicita pe colegul clujean Nicolae Mocanu, care s‑a achitat cu mare acribie de sarcina de a redacta această carte dificilă. Cartea despre care vorbim este o carte foarte importantă, care riscă să treacă neobservată de mediile cultural‑literare româneşti, mult prea preocupate de campanii de „marketing şi promovare“ ale unor „opere“ de mică valoare sau lipsite de valoare. Avem aici, adunate într‑un volum masiv şi asamblate într‑o veritabilă sinteză, studiile şi articolele pe care autorul le‑a publicat în ultimele decenii asupra începuturilor creştinismului românesc. Problematica este vastă şi contradictorie. Perspectiva filologică şi comparativ-istorică a autorului au darul de a arunca o lumină mai clară asupra unor momente mai puţin cunoscute sau interpretate greşit în trecut. Nu voi face o recenzie propriu-zisă a acestei cărţi, o voi face în scris, pe larg, cu un alt prilej. Mă voi mulţumi să formulez câteva glose sau comentarii pe marginea unora dintre temele în care vederile şi convingerile mele coincid cu cele susţinute şi argumentate de profesorul Niculescu.

Pentru cititorii mai tineri, menţionez că prin protocronism se înţelege un curent de idei şi de opinii conturat şi afirmat în anii ʼ70 – ʼ80 ai secolului trecut, omologat şi asumat rapid ca un soi de doctrină semioficială, menit să aducă un spor de prestigiu şi glorie poporului român şi, implicit, regimului ceauşist. Susţinută iniţial de oameni de cultură de primă mărime, precum Edgar Papu şi Constantin Noica, ideea nu era absurdă în sine. Se presupunea că, pe lângă eforturile permanente de „sincronizare” cu inovaţiile şi cu noutăţile literare şi culturale din Occident, românii au avut şi momente în care au fost „protocronici”, devansând sau anticipând idei sau forme culturale, artistice, literare, ştiinţifice care se vor generaliza sau vor fi re-inventate ulterior. De la prudentele disocieri comparatistice propuse de eruditul eseist Edgar Papu în câmpul literar strict şi de la atrăgătoarele speculaţii ale lui Constantin Noica pe marginea unor cuvinte-cheie ale „rostirii româneşti”, se ajunsese la susţineri aberante cum ar fi aceea că Dimitrie Cantemir este de fapt „inventatorul” unor curente de idei moderne, între care fenomenologia şi existenţialismul, iar Eminescu a fost, nici mai mult, nici mai puţin, prin poemul La steaua („Icoana stelei ce‑a murit/ Încet pe cer se suie./ Era, pe când nu s‑a zărit/ Azi o vedem şi nu e!”), precursor al teoriei relativităţii. Mai mult încă, prin notiţele sale de curs la Viena sau Berlin, trebuie considerat premergător al doctrinelor economice ale modernităţii. Stiloul, racheta şi elicopterul au fost şi ele invenţii româneşti, iar insulina fusese descoperită de Nicolae Paulescu. Traco-dacii erau stilizaţi ca cel mai numeros şi mai viteaz popor al antichităţii, iar latina devenise o biată variantă degradată a limbii dacilor. Cu gândirea regelui dac Cotyso începea istoria filosofiei româneşti, iar istoria literaturii române s‑a fundamentat pe autori creştini latini precum Johannes Cassianus, Paulinus din Nola, Dionysios Exiguus şi Niceta din Remesiana, declaraţi scriitori „străromâni” pe simplul motiv că se născuseră în părţile Dunării de Jos ale Imperiului Roman. Pe lângă logica elementară, pe altarul „patriotismului” fuseseră sacrificate şi principiile criticii istorice, ale arheologiei, ale lingvisticii şi ale filologiei.

Dezolant este că multe din asemenea fantasme sunt susţinute încă de unele „somităţi” de rang academic înalt şi împărtăşite de mulţimea analfabeţilor funcţional. Deşi voi evita, pe cât posibil, să dau nume, mulţi dintre cei care se exprimă în public, de pe la tribune mai mult sau mai puţin academice, în ziare sau în mass media asupra acestor teme sensibile, s‑ar putea surprinde în poziţie flagrantă de impostură sau chiar de rea credinţă.

Filologia este o ştiinţă relativ modestă, dar este o ştiinţă fermă, cu principii şi metode verificate în cadrul unei îndelungate tradiţii. Ca şi arheologia, cu care este foarte înrudită, filologia se bazează pe interpretarea corectă a unor semne: a cuvintelor şi a textelor, în cazul filologiei, a cioburilor ceramice, a zidurilor, a altor artefacte umane, în cazul arheologiei. Aceste două ştiinţe nu trebuie să aibă nimic de-a face cu imaginarul, cu fantezia, cu sentimentele sau cu aşa-numita „wishfull thinking”, adică a privi lucrurile drept ceea ce îţi convine ţie, nu drept ceea ce sunt sau au fost ele în realitate. Filologia şi arheologia sunt şi trebuie să rămână, obiective. În acest sens, axioma „pietrele nu vorbesc” va rămâne constant un reper inconturnabil. Mulţi dintre autorii din sfera bisericească, nu numai teologi, dar şi istorici refuză sau eludează acest principiu: pietrele nu vorbesc. Resturile materiale, fragmente ceramice, urme de bordeie sau de cetăţi, bucăţi de unelte sau arme, toate acestea ne spun destule, dar nu ne spun nimic despre limba pe care o vorbeau cei care le-au construit sau le-au lăsat acolo. Numai inscripţiile scrise într‑o limbă cunoscută vorbesc explicit, în măsura în care filologii le citesc, le traduc şi le interpretează. (Va urma)

^* Textul faţă are la bază conferinţa pe care autorul a susţinut‑o în cadrul Colocviilor de la Putna, ediţia a XIII‑la, 22-25 august 2019.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi