TRADIŢII frumoase: Sărbătorile de Paşti la Iaşi în vremea străbunilor

În zilele Săptămânii Mari, când aşezările Moldovei ieşeau din mohoreala iernii, ogrăzile se târnuiau, grădinile se greblau, lumina varului proaspăt acoperea pereţii caselor, tulpinile pomilor, gardurile, porţile, podeţele. Seara, întreaga suflare mergea cu pioşenie la deniile din bisericile luminate doar de candele şi câteva lumânări pâlpâind sub icoane. Cei din case, mai ales copiii, primeau straie noi: o cămaşă înflorată, din in şi iţari urziţi în fir de lână.

În vremuri de demult, sărbătorile constituiau pentru ieşeni un eveniment foarte important de peste an. Prin casele boiereşti, mesele erau acoperite cu mâncăruri fine, cu pască, ouă roşii, cozonaci, stăteau trei zile şi trei nopţi întinse, iar musafirii care se perindau în vizite aveau oarecum obligaţia de a mânca şi a bea în casa gazdei.

În zilele de Paști, familiile care aveau fete mari îi pofteau pe flăcăii dimprejur la hora ce se încingea înaintea casei, în sunetul unei scripci cu trei strune şi a unei cobze sparte pe care doi artişti ţigani, cu ochii holbaţi şi albi cât cepele de toamnă, le mânuiau însoţind armonia acestor instrumente cu glasul lor strident şi nazal.

După aproape o oră de joc, se dădea repaus, iar gazda venea cu un cofăiel plin de tulburel stil vechi şi un pahar de sticlă vânătă şi dădea la toată lumea de băut. Era un fel de mic repaus, la care fetele se duceau pe după casă, după coşer şi pe la dos de grajd, de-şi ajustau fotele şi florile din păr, consultându-se reciproc asupra aranjamentului în lipsă de oglindă.

Straşnice scrâncioburi

De la petrecerile iscate în curţile târgoveţilor, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, sărbătoarea se muta în jurul hanurilor de la margine de oraş, în zona barierelor din mahalale. Rudolf Şuţu a observat: „În vremurile vechi, de Paşti, fiecare dorea să aibă cât mai multă lume acasă la el. Astăzi, fiecare doreşte să petreacă afară din casă, în loc străin. Paştele petrecut în afară de casă îşi avea şi el farmecul lui”. Se petrecea la Perjoaia şi Leagănul Fluturilor, ambele în zona Nicolina, pe Sărărie, la Chirilă (în Tătăraşi), la Trei Sarmale (în Socola) şi chiar în centru, la hotelul Binder.

În ogrăzile hanurilor, năvălite de lume, se rotea câte un scrânciob construit pe două furci înalte, de stejar, şi învârtit de flăcăi zdraveni. De Paşti, se ridicau cele mai straşnice scrâncioburi ce împlineau visul de zbor al omenirii şi de înălţare a sufletului celor visători. Fiind cea mai mare atracţie a petrecerilor, a fost amintit şi de Vasile Alecsandri: „În scrânciobul din culme se dau băieţi şi fete,/Copile flori de aur, voinici cu negre plete…”(Vasile Alecsandri, Scrânciobul, „Convorbiri literare”). Veseliţi de zumzetul cobzelor, trilul câtorva scripci smonite de un nai şi îngânate de un ţambal, orăşenii se întreceau la dans.

Distracţiile vremii

La Leagănul Fluturilor, prin corturi şi colţuri, se întindea petrecerea. Rudolf Şuţu, martor al sărbătorilor de la începutul secolului al XX-lea şi-a amintit: „Sub corturi erau reprezentaţii teatrale cu douăzeci de bani intrarea. Pe uşa altui cort, era zugrăvită o femeie colos. Firma cortului era <>. Peste drum de <>, era o <<încercare de forţă>>. Cu zece bani loveai de trei ori cu ciocanul într-un cui de lemn, care izbea o verigă de fier, ce se suia pe un băţ, până la o înălţime unde era o petiţă”. Pocnetul era dovada forţei şi puterii celui ce lovise cu ciocanul. Mai încolo era o roată a norocului: pentru 5 bani trăgeai un număr şi toate erau câştigătoare. Cel mai mic câştig era un corneţel cu alune americane, în valoare de cel mult un ban. Toţi jucătorii la noroc câştigau la alune americane de se rupeau, căci numerele mari precum pachete de ciocolată sau cutioare cu bomboane erau greu de câştigat.

Aflaţi amănunte de AICI.