Vechiul Testament – Septuaginta – Nicolae Spătarul Milescu (I)

Vechiul Testament este cartea sfântă a neamului lui Israel, alcătuind, împreună cu Noul Testament, fundamentul textual al creştinismului, Biblia. Cea mai veche traducere a Vechiului Testament din ebraică într‑o altă limbă este versiunea grecească realizată de evreii din Alexandria pe la jumătatea secolului al III‑lea î. Hr. şi cunoscută sub numele Septuaginta. Această versiune grecească a fost textul de bază al creştinismului primar şi al Sfinţilor Părinţi greci, impunându‑se, în cele din urmă, drept reper canonic al Ortodoxiei. Nicolae Spătarul Milescu, probabil cel mai important cărturar român din secolul al XVII‑lea, a fost cel care a tradus integral Septuaginta în limba română, versiunea sa aflându‑se la baza Bibliei de la Bucureşti (1688). Aceste evenimente de istorie culturală trasează o problematică a cărei însemnătate majoră m‑a determinat să reunesc şi să adaptez materia mai multor conferinţe publice pe care le‑am susţinut în ultimii ani şi să o supun atenţiei unui public mai larg. Punctul de plecare al seriei de foiletoane care urmează îl constituie volumul Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române). Ediţie de text, prefaţă, notă asupra ediţiei, introducere, bibliografie, indice de cuvinte şi forme, indice de nume proprii de Eugen Munteanu (coord.), Ana Maria Gînsac, Ana Maria Minuţ, Lucia Gabriela Munteanu, Mădălina Ungureanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2016, 2610 pagini.

Dedic această prezentare memoriei marelui nostru magistru Eugeniu Coşeriu, de la a cărui naştere se vor împlini anul viitor 100 de ani. Lecţia fundamentală a lui Coşeriu – pentru cine a învăţat s-o înţeleagă – este aceasta: să porneşti de la învăţătura magistrului într-o direcţie care să îţi fie proprie. Cândva l-am întrebat pe Coşeriu, într‑un interviu: Ce credeţi despre dictonul «jurare in verba magistri» – „a jura în cuvintele magistrului”?. El mi-a răspuns spontan: Nu sunt de acord cu acest dicton! Eu aş zice mai degrabă «jurare in magistru ipsum»! Cu alte cuvinte, să nu juri orbeşte în cuvintele magistrului, ci să juri în magistrul însuşi, adică în persoana sa spirituală, fiindcă magistrul însuşi ţi-a dat o învăţătură, te-a purtat până la un anumit nivel, dar acea învăţătură are şi ea limitele ei de creativitate umană. Dacă vrei să-l onorezi, să îi faci cinste magistrului tău, atunci trebuie să duci mai departe acea învăţătură, în felul tău, pe drumul tău, după pilda lui. Această aserţiune coşeriană eu am înţeles‑o în sensul acesta, că trebuie să-mi găsesc un domeniu de cercetare nou, unde cunoaşterea să însemne o cunoaştere a ceva necunoscut sau mai puţin cunoscut, o investigaţie a necunoscutului.

Or, între domeniile foarte puţin explorate din cultura românească la începutul carierei mele, domeniul de studiu al tradiţiei textuale biblice era (şi continuă să fie!) unul dintre cele mai fertile, mai interesante, mai captivante, dar şi mai importante. Vreau să specific faptul că, orientându‑mi cercetările personale în această direcţie, m‑am situat constant într-o perspectivă pur ştiinţifică, fără nici un interes ideologic oarecare sau vreo restricţie de ordin confesional. Prin aceasta, alături de unii dintre discipolii mei, care au apărut între timp, sper să fi contribuit consistent la deschiderea în ţara noastră a unui câmp de cercetare nou, adecvat unei abordări pluridisciplinare, cel al studiilor de filologie biblică. Nu există un text mai potrivit pentru studiile de limbă, de orice fel ar fi acestea, diacronice sau sincronice, de fonetică, de gramatică, de semantică, de frazeologie, de pragmatică, de retorică, de teoria textului, de traductologie, decât Biblia. Sfânta Scriptură este hipertextul prin excelenţă, care se ipostaziază în versiuni succesive, în felurite limbi, de‑a lungul timpului, oferindu‑se astfel ca un mediu ideal pentru studii comparative, diacronice şi interlingvistice. Se întâmplă ca tradiţia textuală biblică românească să fie una dintre cele mai interesante, nu cea mai interesantă din lume, desigur, dar, în orice caz, în sud-estul Europei, după părerea mea, cea mai interesantă. Nu este un mare merit în sine pentru cultura românească lucrul acesta, ci este un fapt, care trebuie constatat şi interpretat ca atare.

Limba română, o limbă romanică supravieţuind aproape 1000 de ani exclusiv la nivelul expresiei orale, într-un ocean alofon, nu ar fi putut să producă decât ceea ce a produs, şi anume o tradiţie textuală specifică. Or, în cadrul mai general al Ortodoxiei, tradiţia biblică textuală românească – prin aceasta înţelegând toate versiunile biblice parţiale sau integrale, prelucrate, reflectate în spaţiul liturgic sau în cel literar ş.a.m.d. -, a reprezentat, cum spuneam, una din căile, poate cea mai importantă, prin care limba română a devenit limbă de cultură, mai precis spus, şi‑a creat o varietate istorică capabilă să îndeplinească funcţiile unei limbi de cultură. Limba noastră a parcurs un drum diferit de cel al limbii franceze sau al limbii italiene, de exemplu, care au devenit limbi de cultură prin impunerea idiomului de la curtea regală din L’Île de France, respectiv prin modelul de imens prestigiu al dialectului toscan întrebuinţat de Dante Alighieri în Divina Commedia! Istoria noastră este, din acest punct de vedere, asemănătoare mai degrabă cu cea a naţiunii germane. Ca şi germanii, noi ne‑am fundamentat limba de cultură pe traducerea în limba populară a textelor biblice. În urmă cu trei ani s‑au împlinit 500 de ani de când marele reformator Martin Luther a bătut în ţinte, pe uşa bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze ale sale, care au schimbat cursul lumii, revoluţionând, cum se ştie, tiparele de gândire europene şi trasând Europei o nouă paradigmă de evoluţie. Am prezentat la vremea potrivită, pe larg, semnificaţiile acestui eveniment, în cadrul de faţă (vezi: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/martin-luther-500-i–234215.html şi urm.). Schimbarea de paradigmă produsă de Reformă a produs şi confuzii, înfruntări atroce, ambiţii politice uriaşe, războaie fratricide, dar a creat şi cadrul care a făcut posibilă răspândirea şi impunerea în largi spaţii geografico-culturale a unuia din principiile învăţăturii lui Martin Luther, argumentat mai apoi şi de către Jean Calvin, anume acela că trebuie să spui oamenilor pe înţelesul lor mesajul biblic.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi