Vechiul Testament – Septuaginta – Nicolae Spătarul Milescu (II)

Creştinismul este o religie foarte complicată, bazată pe o cantitate apreciabilă de texte scrise, învăţăturile şi dogmele ei nu pot fi exprimate şi explicate foarte uşor în orice limbă, adică în orice limbă nepregătită pentru această funcţie! Poate tocmai de aceea a durat atât de multe secole până când limbile europene moderne s‑au dovedit capabile, pe lângă limbile aşa-zis sacre, ebraica, greaca, latina, mai târziu slavona, să poată susţine mesajul scriptural şi, deci, să preia funcţiile cultural‑expresive ale acelor limbi. Or, ce constatăm, în acest spaţiu balcanic şi sud‑este european căruia îi aparţinem? Conştienţi de riscurile unei poziţionări protocroniste, pe care o evităm cu grijă, constatăm că românii se întâmplă să fie prima naţiune majoritar ortodoxă cu o tradiţie biblică veche de aproape 400 de ani. Biblia a fost tradusă integral şi tipărită în limba română cu mai mult de un secol înainte de limbile slave moderne sau de neogreacă. Altul este însă aspectul asupra căruia doresc acum să atrag atenţia, un aspect nu îndeajuns de înţeles şi de scos în evidenţă până acum. Este vorba despre faptul că prima traducere integrală a Vechiului Testament în limba română, care va intra, revizuită, în ediţia de la Bucureşti din 1688, a fost făcută de Nicolae Spătarul Milescu, aproximativ între anii 1661-1668, şi are ca sursă principală Septuaginta, aşa cum apăruse aceasta, într-o ediţie critică îngrijită de nişte erudiţi calvini şi tipărită la Frankfurt am Main în anul 1597.

Ce este de fapt Septuaginta? De la nivelul actual al cunoaşterii istorice putem afirma că cea mai veche versiune în limba greacă a cărţilor Vechiului Testament reprezintă în sine una dintre aventurile culturale majore ale umanităţii. Evaluarea mea este valabilă cel puţin din perspectiva contactelor interlingvistice şi a implicaţiilor traductologice. Avem de a face, în fond, cu o confruntare între două mari culturi ale antichităţii dotate cu vocaţia universalităţii. Acestea erau cultura iudaică şi cultura greacă. Dacă le studiem cu atenţie dinamica timp de două, trei secole înainte de Hristos şi două, trei secole după aceea, vedem că cele două culturi se aflau într-o stare de incompatibilitate totală şi de polemică acută. Mărturiile scrise abundă în acest sens. În scrierile autorilor greci întâlnim adesea accente polemice anti-iudaice, iar pentru iudei, inclusiv în textele biblice, grecii reprezentau prototipul păgânului. Numai că, în loc să se distrugă reciproc, monoteismul iudaic şi cultura clasică greacă, cu filosofia şi cu antropocentrismul ei politeist, au „căzut în cel din urmă la pace” – ca să spunem aşa -, iar această pace este creştinismul însuşi, fundamentul Europei noastre comune, cum ne place să spunem. Faptul că învăţăturile lui Iisus din Nazaret au fost predicate şi răspândite de la început în limba greacă, şi nu în aramaică, limba maternă a Mântuitorului şi a Apostolilor săi, nu este deloc întâmplător, greaca fiind deja de câteva secole limba de cultură comună a lumii mediteraneene, mai întâi singură, apoi în paralel cu limba latină. Noul Testament grecesc, textul fondator al creştinismului, a fost precedat de Septuaginta, iar Septuaginta nu este nimic altceva decât textul grecesc tradus în secolul al III‑lea î. Hr. de către evreii din Alexandria, cea mai importantă comunitate iudaică din diaspora, pentru a putea înţelege textele propriei tradiţii, fiindcă limba lui Moise, ebraica, nu mai era de multă vreme înţeleasă de evreii de rând. Aşadar, la început, Septuaginta a fost o operă exclusiv evreiască, creată de evreii din diaspora, pentru propriile nevoi spirituale. Mai târziu, după naşterea Mântuitorului şi propagarea universală de către Apostoli a învăţăturii sale, Septuaginta a devenit Biblia creştinilor, fiind repudiată definiv de evrei.

Septuaginta este, în fond, o traducere, este o operă a minţii umane, presărată cu erori de interpretare şi de echivalare, cu omisiuni, adaosuri, aproximări sau interpolări ş.a.m.d., dar a fost prima Biblie a tradiţiei creştine. Este textul folosit de Apostoli atunci când făceau vreo referinţă la Vechiul Testament. Greaca koiné, greaca comună a elenismului, a fost limba primă a creştinismului, limba în care s‑au scris documentele sinoadelor ecumenice, în care s‑au exprimat Sfinţii Părinţi în lucrările lor apologetice sau doctrinare. Când era nevoie de a cita din Sfânta Scriptură, pentru Vechiul Testament Sfinţii Părinţi apelau la Septuaginta. Prima versiune integrală şi unitară a Bibliei latineşti, operă a Sfântului Ieronim, s-a întocmit tot pe baza Septuagintei. După ce în regiunile apusene ale Imperiului Roman s-a răspândint noua traducere a Sfântului Ieronim, cea care avea să fie numită mai târziu Vulgata, la Bizanţ şi în întreaga parte de est, majoritar grecofonă, Septuaginta a rămas referinţa oficială a Bisericii. Septuaginta nu a fost, precum Vulgata în Occident, obiect al unei intense activităţi de multiplicare prin copiere. S-au păstrat totuşi câteva bune manuscrise, pe baza cărora au fost realizate în timpul Renaşterii primele ediţii filologice de bună calitate.

Septuaginta ca atare, cu întregul ei complex problematic, incluzând, pe lângă dimensiunea filologică propriu-zisă, dimensiuni şi implicaţii multiple, culturologice, teologice, hermeneutice etc., Septuaginta aşadar, a devenit de câteva decenii obiectul unui interes cu totul şi cu totul special din partea comunităţii academice actuale. Voi trece doar sumar în revistă câteva dintre cele mai cunoscute şi mai recente proiecte majore dedicate cercetării Septuagintei. Aş începe cu proiectul iniţiat în 1986 de profesoara Marguerite Harl de la Paris (ajutată în coordonarea proiectului de Gilles Dorival, Oliver Munich, Cécile Dognez). Sub titlul generic Bible dʼAlexandrie, au fost publicate până acum 19 volume, de înaltă ţinută ştiinţifică, cu versiuni în franceză, cu ample comentarii multidisciplinare şi complementare. Recenta versiune a fost precedată în cultura franceză de traducerea lui Pierre Giguet, care a publicat‑o sub titlul La sainte Bible, traduction de l’Ancien Testament dʼaprès les Septante (tomurile I‑IV, 1865‑1872). Coordonată de profesorii Ben Wright, Dan Kraus şi Albert Pietersma, apare la Oxford, în anul 2004, o New English Translation of Septuagint. În engleză mai există versiunea The Septuagint with Apocrypha: Greek and English (1844) realizată de Sir Lancelot C. Brenton, precedată de o altă versiune, tipărită în 1809 de reputatul om politic american Charles Thomson. Un alt prestigios proiect este cel cunoscut sub denumirea Septuaginta Deutsch, desfăşurat între anii 1999‑2008; un colectiv multidisciplinar de 87 de specialişti de la diferite universităţi, coordonat de profesorii Wolfgang Kraus (Saarbrücken) şi Martin Karrer (Wuppertal), a realizat traducerea integrală în limba germană a Septuagintei, cu comentarii, publicată în 2008. Unul dintre membrii echipei, profesorul Martin Meiser din Saarbrücken, a fost oaspete, în 2017, al simpozionului anual organizat de Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorul” al Universităţii.

Am avut bucuria de a primi la Iaşi, în 2016, ca oaspete de onoare, pe unul dintre cei mai reputaţi cunoscători ai Septuagintei, profesorul Natalio Fernández Marcos, coordonator al unui colectiv restrâns de erudiţi, care au realizat versiunea în limba spaniolă: La Biblia griega. Septuaginta . I Pentateuco (2008), II Libros Históricos (2011), III Libros Poeticos y Sapientiales (2013), IV Libros Proféticos (2015). Există de asemenea o prestigioasă şi foarte activă asociaţie de profil (International Organization for Septuagint and Cognate Studies) care publică o revistă cu acelaşi titlu şi organizează un congres anual pe tematica specifică (anul acesta se va desfăşura ediţia a XX-a). Editorul responsabil al acestei reviste, prof. Siegried Kreuzer, mi-a făcut onoarea, într-un mesaj recent, să îmi ceară să redactez pentru această publicaţie un raport privitor la receptarea Septuagintei în cultura românească.

Se cuvine să menţionăm şi proiectul de editare a unei versiuni româneşti a Septuagintei, iniţiat în anul 2004 la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, sub patronajul prof. dr. Andrei Pleşu şi din iniţiativa lui Cristian Bădiliţă. Dus la cap de un colectiv redutabil de filologi clasicişti (Ion Pătrulescu, Ioana Costa, Eugen Munteanu, Mihai Moraru, Florica Bechet, Alexandra Moraru, Cristina Costena Rogobete, Gheorghe Ceauşescu, Vichi Dumitriu, Ştefania Ferchedău, Theodor Georgescu, Ştefan Colceriu, Liana Lupaş, Marius Davin Cruceru, Cristian Gaşpar), coordonat, în diferite etape, alături de iniţiator, de Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Ioan-Florin Florescu şi Dan Sluşanschi, acest proiect filologic s-a încheiat în anul 2011 prin publicarea ultimului dintre cele şapte volume proiectate.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi