Vechiul Testament – Septuaginta – Nicolae Spătarul Milescu (IV)

Acesta era mediul intelectual în care s-a format acel tânăr cărturar pe care îl numim Nicolae Spătarul Milescu. Traducerea Vechiului Testament a început-o la Constantinopol, unde Nicolae Spătarul îndeplinea (între 1660-1661) o importantă misiune diplomatică, ca trimis al voievodului Ţării Româneşti Grigorie Ghica. Nu avem încă explicaţii complete asupra împrejurărilor, motivelor sau resorturilor personale care ar fi putut să îl determine pe tânărul erudit (avea doar 25 de ani!) să îşi asume o sarcină atât de grea precum traducerea Bibliei. Sunt şi astăzi unii colegi, mai puţin la curent cu cercetările din ultimele decenii, care se îndoiesc de paternitatea Spătarului Milescu asupra versiunii din Ms. 45, punându‑şi încă întrebarea: „Cum îi poate veni unui tânăr de 25 de ani ideea de a se apuca de o întreprindere atât de dificilă?” Acestor colegi mai sceptici le răspundem că, fie şi dacă facem abstracţie de mărturiile documentare evidenţiate încă de mai multă vreme de cercetările unor Nicolae Iorga, Petru P. Panaitescu, N.A. Ursu, Virgil Cândea, Ştefan Gorovei sau Zamfira Mihail, există în plus o seamă de argumente logice care sprijină şi explică paternitatea lui Nicolae Spătarul asupra celei mai vechi versiuni integrale a Vechiului Testament în limba română. Nu este acum momentul să le reiau aici, ele sunt pe larg expuse în studiul filologic la ediţia completă a versiunii Spătarului (Ms. 45), tipărită în anul 2016, pe care am prezentat‑o în foiletonul I al prezentului articol.

Trebuie mai întâi să ţinem seama de faptul că iniţiativa tânărului cărturar nu venea pe un teren virgin. Exista deja, concretizată în câteva sute de texte, o tradiţie scrisă de peste 100 de ani. Nu putem cita fraze sau elemente lexicale foarte specifice care ar indica preluarea de către Nicolae a unor secvenţe din scrierile anterioare, manuscrise sau tipărituri, nu putem aşadar dovedi concret că a avut în faţă sau la îndemână traducerile biblice parţiale anterioare, precum Palia de la Orăştie (tipărită la 1581), manuscrisele Psaltirilor (Scheiană, Voroneţeană, Hurmuzaki), Apostolul, Evangheliile, Pravilele, tipăriturile lui Coresi sau ale lui Varlaam etc. Totuşi, „spiritul” acestora, împreună cu exerciţiul transpunerii în limba română a mesajelor scripturale, erau active. Exista deja deci o tradiţie scrisă consolidată, atunci când, pe la 1661, tânărul secretar de Ambasadă de la Constantinopol s-a apucat să facă această colosală ispravă. A lucrat intens trei-patru ani, după aceea a trebuit să plece în exil împreună cu unul din domnii pe care i-a slujit, Gheorghe Ştefan. Se pare, cu mare probabilitate, că a terminat lucrul la traducerea lui prin anul 1668, pe când se afla undeva, într‑unul din oraşele unde l‑a dus exilul, Paris sau Stockholm. Ceea ce vreau să subliniez mai este faptul că această iniţiativă culturală de mare anvergură aducea multe noutăţi în cultura românească a epocii. Rămân însă multe întrebări incitante de lămurit în cercetări viitoare, întrebări precum: Ce a determinat decizia Spătarului? A fost o decizie proprie? A fost un îndemn din partea mediului, eventual a unuia din patronii sau sprijinitorii lui, dintre cei menţionaţi mai sus? Poate vreunul dintre prietenii şi colegii săi? Gândul nu poate să nu ne ducă la unul din colegii lui de şcoală de la Constantinopol, viitorul domn Şerban Cantacuzino, cel care a şi poruncit şi finanţat tipărirea la 1688 a Bibliei integrale, ediţie care include, fără a se face nici o menţiune, versiunea (revizuită!) a Spătarului.

Câştigase cumva Nicolae Spătarul conştiinţa multiplelor talente de care dispunea, simţea o vocaţie specială pentru realizarea unor creaţii culturale majore? Portretul pe care i-l face cronicarul Ion Neculce, confirmat de mărturiile atâtor contemporani, români sau străini (greci, francezi, suedezi, ruşi), conturează pentru posteritate profilul unui om foarte erudit, poliglot, dar şi atât de ambiţios, încât nu l-a ocolit la un moment nici ideea de a încerca să acceadă la demnitatea ce mai înaltă, cea de voievod, aventură care s‑a finalizat cu rinotomia, mutilarea tradiţională rezervată pretendenţilor fără succes, urmată de operaţia de rinoplastie efectuată, potrivit relatărilor cronicarului, în Germania. Prin urmare, suntem în faţa unei personalităţi foarte puternice, poliglot, erudit, cu solide abilităţi în teologie, abilităţi care au putut să impresioneze pe janseniştii de la Port Royal atât de mult, încât i‑au cerut să scrie acel compendiu-manual despre dogmatica ortodoxă despre care am amintit mai sus. Ne putem, deci, imagina, deopotrivă naşterea unui imbold interior spre traducerea Sfintei Scripturi, dar şi sfatul şi încurajările prietenilor.

O problemă capitală a dificilei iniţiative milesciene, asupra căreia simt nevoia să revin, constă în alegerea sursei principale a traducerii, a izvodului celui dintâi – pentru a folosi jargonul epocii. Dacă s-ar fi menţinut în cadrele solide ale tradiţiei slavone, vechi de câteva secole bune în cele două ţări româneşti, dar şi la românii din Transilvania, Nicolae Spătarul ar fi trebuit să apeleze la singura versiune integrală a bibliei slavoneşti care fusese tipărite până atunci, aşa-numita Biblie de la Ostrog (1581). Aceasta era, de altfel, o ediţie foarte îngrijită, o sinteză a tradiţiei textuale răsăritene, bazată, în principiu, pe Vulgata. Intenţionăm de altfel să invităm la ediţia viitoare a Simpozionului nostru anual „Explorări în tradiţie biblică românească şi europeană” pe un reputat slavist italian, profesorul Giorgio Ziffer de la Universitatea din Udine, care ne va prezenta liniile de forţă ale dinamicii textuale a Bibliei în limba slavonă. Cărturarul român – care, în cele câteva decenii din a doua parte a vieţii, în perioada lungului său sejur moscovit, se va întoarce la limba slavonă – va lua însă o decizie de o importanţă majoră, iniţiind astfel, tranziţia culturii româneşti de la orizontul slavon, către cel grecesc. El nu va alege, ca bază a traducerii sale, nici Vulgata latinească, după cum procedaseră mai toţi erudiţii europeni, de la Wycliff în Anglia până la Luther în Germania, nici, precum predecesorii săi ardeleni, cărturarii calvinizanţi care traduseseră din ungureşte, în Palia de la Orăştie (1582), primele două cărţi ale Pentateuhului. Subliniez, Nicolae s-a decis pentru limba greacă ca reper sursă principală. Avem aici o decizie istorică de mare substanţă simbolică, un fel de pas decisiv de desprindere de tradiţia slavonă şi îndreptare către tradiţia autohtonă, dar prin intermediul limbii greceşti, dat fiind că limba română încă nu fusese acceptată ca limbă ecleziastică oficială.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi