4 povestioare herrenbergheze

Vişinul şi mierlele scandalizate

Drept îi, de multă vreme n-am mai fost vara la ai mei, la Herrenberg. Primul lucru pe care l-am observat apoi într-o plimbare de duminică au fost nişte cireşi „împachetaţi” complet într-o plasă (anti-păsări, anti-viespi, bănuiesc). Altfel, este remarcabilă chiar multitudinea de cireşi sălbatici (dar nu numai) care populează aleile şi parcurile (zonele verzi în general) ale orăşelului şvab de lângă Stuttgart. Iar printre cei cu casă şi grădină, aproape că nu există grădină în care să nu fie şi măcar un cireş.

Plimbare în care am descoperit însă şi un vişin crescut de capul lui într-un tufiş lângă parcarea unei şcoli – doar că fructele încă nu erau coapte. L-am vizitat din nou după o săptămână, am gustat câteva vişine, erau mai bune, dar a trebuit să mă las păgubaş: nişte mierle au făcut un asemenea scandal, zbierând şi zburătăcind în jurul pomului, iar una parcă chiar a dat să mă atace, încât m-am cărat.

În fine, am trecut şi a treia oară pe la vişin, am mai ciugulit două-trei vişine coapte bine, de-acum, iar scandal cu mierlele, dar de data asta am înţeles despre ce-i vorba: îşi aveau cuibul foarte jos, chiar în vişinul cu pricina, iar când eu mă-ntindeam după vreo ramură plină de vişini, mâna mea se apropia taman de cuib! Okay, mi-am zis, vă las în pace – ăsta-i spaţiul vostru. Te pui cu mierlele?

Ca fapt divers, cireşele sunt foarte scumpe în Germania, costă 5-6 euro kilogramul în plin sezon, iar când ajung în ofertă abia de coboară la 3,30 (ca săptămâna trecută la Kaufland sau la Aldi).

Un kitsch „foarte şic”

Întorcându-mă din oraş, observ pe zebra din faţa autogării o pisică plină de sine plimbându-se agale pe stradă. Din partea cealaltă vine o ceată de elevi de gimnaziu, iar pisica se opreşte în mijlocul zebrei. Elevii din faţă se opresc şi ei, o trag înapoi şi pe o fată vădit doritoare să mângâie pisica plimbăreaţă. „Vai, ce pisică drăguţă!”, exclamă alta.

Trec pe lângă micul ambuteiaj. Din faţă se apropie alţi elevi. Printre ei observ o fată blondă de vreo unşpe-doişpe ani, nu tocmai drăguţă (gură largă, nas mare şi oarecum plat, păr blond spălăcit). De fapt, mai întâi i-am remarcat tricoul gri cu un imprimeu lucios pe piept pe care scria cu litere kitschioase de-o şchioapă Tres chic. Vai, ce contrast, mă gândesc în sinea mea.

Pfandu’ I

Într-o dimineaţă pe la zece, când am dus şi eu câteva cutii de bere la automatul de preluare a peturilor, cutiilor, sticlelor şi a navetelor de bere/ apă/ sucuri etc. de la Kaufland, lângă mine un turc lesne recognoscibil drept gunoier public tocmai obţinuse frumuşica sumă de 3,78 de euro din ce adunase de pe la ora şapte (presupun)! Când am ieşit, el îşi continua treaba cu o impresionantă mini-maşină de gunoi care arăta ca un mare aspirator, dar mai divers dotat şi parcă şi cu motor de deplasare (nu doar de aspirare, adică).

Cine a fost prin Germania ştie mai mult ca sigur cum stă treaba cu peturile (indiferent de mărime) şi cutiile de bere: aproape toate au o garanţie în valoare de 25 de cenţi, iar super- şi hipermarketurile sunt obligatoriu dotate cu automate de preluare. (În paranteză fie spus, sticlele de bere valorează 8 cenţi, iar unele de vin de 1 litru au garanţie de 3 cenţi). Ca atare, nu că nu mai vezi deloc vreo sticlă sau vreun pet aruncat la voia întâmplării, dar ambalajele astea nu mai sunt o problemă: având valoare măricică (6 peturi de apă K-Classic de 0,5 l costă 65 de cenţi, garanţia e de 1,50 euro!), chiar de-s aruncate aiurea (îndeobşte de tinerii care beau vineri sau sâmbătă seara prin parcuri ori alte locuri „informale” de întâlnire în gaşcă), există oameni care le adună: boschetari („Penner”-i) ori chiar angajaţii Salubris-ului herrenberghez.

Pfandu’ II

Stăteam eu într-una din zilele alea caniculare (şi la Herrenberg temperatura a urcat până peste 38°C) pe o bancă de piatră de la marginea oraşului la umbra unui tei (parcă). Pe un teren de sport nişte băieţi jucau fotbal. M-am apucat să fac o integramă, când m-am trezit că mă abordează un lungan adolescent – Entschuldigung, wollen Sie das Pfand? (Scuzaţi-mă, vreţi garanţia?) – şi-mi întinde un pet de apă de 1,5 l (gol, desigur). „Păi, puneţi-l aici…”, i-am replicat oarecum încurcat, dar mai ales surprins. 25 de cenţi, deci. Hm, probabil că băiatul n-a vrut nici să arunce sticla într-un coş de gunoi ori în peisaj, nici s-o care după el – n-avea vreo geantă, vreun rucsăcel cu el şi mi-a văzut plasa galbenă de pânză. De, eu unul îndeobşte nu plec fără geantă sau plasă nicăieri. Reflex vechi. 

Michael Astner este poet, traducător şi publicist