A gândi liber: Gao Xingjian

Am citit-o pe nerăsuflate şi sunt de-a dreptul entuziasmat de profunzimea, substanţialitatea şi intransigenţa gândirii autorului, ale felului în care abordează temele cruciale ale vocaţiei şi „rostului” literaturii (de reexaminat radical şi de restaurat în regim de urgenţă) în globalizata lume de zi, cea în care trăim, se scrie şi se mai şi citeşte, dar rareori se aud voci de o atare cutezanţă a adevărului rostit răspicat, nu şi apodictic. E crezul trăit, nu doar declarat, al unui spirit creator, elevat şi combativ, exigent şi autoexigent, care ştie de ce şi pentru ce să se bată, în joc fiind valorile esenţiale, definitorii şi de importanţă vitală în supravieţuirea autenticei arte literare, în necesara „trezire” ca întoarcere la natura şi obiectul acesteia, nedeformate, nepervertite.

Pledoaria sa, gravă ca miez al problematicii predilecte, dar şi neobosită reconfirmare a unei atitudini fidelă sieşi şi axiologiei sale argumentative (imposibil de respins sau de pus sub semnul dubiului), susţinută şi de o bogată cultură adânc asimilată, nu e, cu certitudine, una de sursă dominant livrescă, ci, dimpotrivă, izvoarele ei şi factorii decisivi care au modelat-o, articulându-i demersul, sunt de căutat în experienţele trăite, traversate, acumulate în devenirea omului şi a scriitorului Gao Xingjian. De unde şi tonul niciodată predicant, cu fluturări de retorică a vreunui „manifest” sau riscul unor eventuale alunecări în „teoretizări” pedante şi sterile. Gândirea sa este de incontestabilă esenţă polemică, dar nu angajată în mărunte bătălii. Războiul pe care îl duce atacă ţintele strategice ale prejudecăţilor, „amăgirilor” (aproape cioranienele leurres) şi imposturilor al căror efect conjugat este îndepărtarea literaturii de reala ei chemare, falsificarea însăşi naturii sale estetice. Raporturile tensionate cu regimul comunist-dictatorial (China), ca şi condiţia de exilat (Franţa), fie şi într-o formă atenuată, îi vorbesc, deopotrivă, despre presiunea ideologiilor (în Occident: consumerismul şi primatul profitului, dar şi „corectitudinea politică”), cu inevitabilul lor efecte sterilizant în arte, în literatură în special. Activismul moral, drapat în iluzia menirii de a face lumea mai bună, îi apare ca un proces de automistificare a scriitorilor „angajaţi” la remorca unor partide, ideologii şi teme de propagandă, oricum ar suna retorica lor, fie hard, fie soft. Dar, dincolo de politic şi de corolare sale, nu-i scapă şi nu sunt mai cu indulgenţă tratate nici ademenirile şi primejdiile care apar chiar pe terenul de activitate al breslei, o patologie internă a literaturii: excesul de publicitate, mediatizare şi marketing ale cărţii, cu efectele lor asupra scriitorilor, mode şi manierisme literare, negativismul avangardist, de o zgomotoasă sterilitate, exibarea procedeelor şi diluţia „ludică” în postmodernism. O paletă a respingerilor ferme, nu pătimaşe, nici subiective, de o argumentare strânsă şi clară, pe deplin convingătoare.

Ce ar trebui să recâştige literatura ca artă, replicându-le, opunându-li-se? Substanţă, autenticitate, adevăr, calităţi de neatins fără, înainte de toate, întoarcerea scriitorului-”observator al societăţii şi al naturii umane” la adevărul de toate zilele al „individului slab şi real”, pentru a-i capta neliniştile şi „impasurile existenţiale”, din perspectiva unei „înţelegeri lucide a vieţii omeneşti” şi cu o artă mai puţin rece şi cerebrală, mult mai sensibilă la emoţii, sentimente, trăiri ale inimii şi sufletului. „Trezirea conştiinţei individuale”, la origine a scriitorului, dar sub impactul operei sale şi cu puterea artei, şi a cititorului-receptor, ea constituie testul suprem al autenticităţii literaturii pentru care se pledează, ca „eternă interogaţie”, creaţie a unor autori fără orgolii de „mântuitori” ai omului şi ai lumii, tocmai de aceea credibili în mărturia lor lucidă. Eliberat de propriile iluzii emfatic-narcisiste, ca şi de îngrădirile înregimentărilor ideologizante, ori de retoricile autopublicitare proprii modelor şi „ismelor” literare, creatorul în stare să-şi scruteze onest sinele, cu tot cu penumbrele acestuia şi cu semnele absurdului trăit (nu speculativ-filosofic) al lumii şi omenescului, nefetişizându-şi libertatea şi rolul, are şansa operei de audienţă perenă, pentru că ea atinge, dar nu ca abstracţie filosofică, esenţa condiţiei umane, a raporturilor acesteia cu lumea, un strat de interogaţie şi sens cu caracter universal şi transistoric.

Gao Xingjian crede sincer într-o singurătate (independenţă, autonomie) benefică a scriitorului ca martor pătrunzător al „autovalidării omului” în experienţele şi impasurile sale existenţiale, în confruntare cu realitatea complexă a lumii. A gândi liber este, metaforic vorbind, aerul necesar respiraţiei conştiinţei sale umane şi creatoare, pe această cale, molipsitor ca efect de trezire şi în dialogul potenţial cu cititorul-receptor.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar