Aberaţii şi aiureli

Nu ştiu ce isprăvi au mai făcut dărâmătorii de statui din Statele Unite. Ultima veste pe care o am despre ei este că voiau să demoleze statuile lui Cristofor Columb, întrucât descoperitorul Americii ar fi un simbol al colonialismului. Şi-au dus oare ideea la îndeplinire sau mai aşteaptă puţin, eventual ca să completeze lista cu alte figuri detestabile ale opresiunii? Până una-alta, avem exemple de corectitudine politică în preajma noastră. O doamnă profesoară, despre care s-au spus cu alte prilejuri lucruri bune, doreşte să nu se mai studieze Baltagul lui Sadoveanu în şcoală deoarece la un moment dat în roman se spune că Nechifor Lipan îşi bate nevasta. Violenţă domestică, aşadar. Propunerea doamnei profesoare a stârnit, fapt previzibil, multe reacţii. S-a observat, pe bună dreptate, că a elimina Baltagul ar însemna ca elevii să nu mai ia cunoştinţă de una din cele mai puternice, mai admirabile eroine din literatura română. Asta ca să nu mai amintim de bogăţia de semnificaţii şi de calităţile literare ale romanului. În al doilea rând, aplicând criteriile doamnei profesoare, ar trebui să scoatem din literatură o sumedenie de opere în care dăm peste crime, violuri, trădări, schingiuiri, adultere etc., etc. În consecinţă, programa şcolară ar trebui să se limiteze la texte precum Somnoroase păsărele şi Iarna pe uliţă. În fine, ne putem întreba care mai este rolul profesorului, dacă îl socotim incapabil să explice elevilor ce este universul ficţiunii, ce reprezintă codurile culturale într-un anumit moment istoric. ş.a.m.d.

Promotorii corectitudinii politice, colegi zeloşi ai doamnei profesoare, sunt pe cale să dea o puternică lovitură în Franţa, unde a apărut un manual de scriitură incluzivă. Ce este „scriitura incluzivă”? Aveţi puţintică răbdare, voi încerca de îndată să vă explic. E vorba de un nobil proiect care pleacă de la trista constatare că limba franceză este o limbă sexistă, falocentrică. Pentru a remedia această situaţie scandaloasă, se impune neutralizarea limbii din punctul de vedere al sexului (pardon, al genului). Se creează în acest fel limbajul epicen („epicen”, ne spune dicţionarul, se foloseşte despre substantive nume de fiinţă şi înseamnă „care are aceeaşi formă pentru ambele sexe”; pardon, pentru ambele genuri). În cazul limbii franceze, soluţiile propuse sunt de o complexitate ce ne aruncă în cel mai pur absurd. Mă voi strădui să adaptez câteva, pe cât se poate, la limba română. Iată o primă regulă: absolut toate funcţiile şi meseriile trebuie puse şi la feminin. Avem viceprim-ministru? Să avem şi viceprim-ministră. Vicepremier? Vicepremieră. Avem şofer, şoferiţă? Să avem şi pilot, pilotă (sau piloteasă? aici ezit). Altă regulă: când e vorba de cele două sexe (pardon: genuri; uit mereu că nu se mai spune sex, ci gen) să se folosească şi masculinul şi femininul. Nu  se spune: „alegătorii au votat partidul cutare”, ci, obligatoriu, „alegătorii şi alegătoarele au votat…”. Nu „cei care au plecat la plimbare”, ci „cei şi cele care…”. Nu „actorii politici ai momentului”, ci „actorii şi actriţele politici(e)…” Ideal ar fi, ne încredinţează autorii şi autoarele manualului de scriitură incluzivă, ca genurile masculin şi feminin să fie suprimate, lăsând câmp liber pentru introducerea a două genuri noi: genul asexuat şi genul bisexuat. Încă de acum câţiva ani, la iniţiativa unei militante feministe, s-a decis eliminarea din discursul  administrativ a cuvântului „domnişoară” (de ce? habar n-am). Limbajul epicen câştigă, peste tot, noi adepţi. În anunţurile de la metroul din Londra nu se mai folosesc apelativele „domnule” şi „doamnă”. Nu alta este, pare-se, tendinţa la Amsterdam. Există însă şi forţe reacţionare, persoane opace la progres care se opun unor astfel de măsuri. Mai mulţi deputaţi francezi propun acum o lege care să împiedice aplicarea „scriiturii incluzive” în şcoli. Academia franceză este şi ea împotrivă. Dar cât vor putea să reziste, în faţa valului reformator,  aceste redute ale obscurantismului?

E la modă, după cum bine ştim, să-l târnoseşti în fel şi chip pe preşedintele Donald Trump. Se ajunge însă, cum bine observa Sever Voinescu într-un articol din Dilema veche semnificativ intitulat Tâmpirea prin ură, la nişte excese inacceptabile. Ultimul venit pe lista artiştilor „angajaţi” este cântăreţul de rap Eminem care îl desfiinţează pe Trump şi îl acuză că vrea să declanşeze un „holocaust nuclear”. Asta e culmea! În loc să condamni ieşirile agresive ale dementului de la Phenian, Kim Jong-un, care ne sfidează cu rachetele şi bombele sale nucleare, îi reproşezi lui Trump că îl pune la punct pe acel nenorocit care e un pericol major pentru statele din jur şi, în fond, pentru pacea lumii! E posibil, oare, ca istoria să se repete? La începutul anilor ’50 Coreea de Nord comunistă a atacat Coreea de Sud, care a fost salvată doar de determinarea Statelor Uite şi de intervenţia trupelor ONU. Dar ce s-a dezlănţuit atunci propaganda! Albul a devenit negru şi invers, America a apărut în postură de agresor şi i s-a pus în cârcă folosirea „armei bacteriologice”, acuzaţie complet falsă dar care servea diabolizării Washingtonului. În anii ’60 Vietnamul de Nord comunist a atacat Vietnamul de Sud. Intervenţia americană în favoarea Sudului a declanşat pe plan mondial o uriaşă mişcare „pentru pace” orchestrată de Kremlin. Excedaţi, americanii au abandonat Vietnamul de Sud. Consecinţa? În anii următori sute de mii de vietnamezi au încercat să fugă, adesea în ambarcaţiuni improvizate, din „paradisul comunist”, zeci de mii au fost înghiţiţi de ape pe când în Cambodgia vecină, şi ea devenită „roşie”, avea loc un cumplit genocid. Iar acum mai e puţin şi Kim Jong-un, paranoicul care le bagă în cap nord-coreenilor că un atac nuclear asupra Statelor Unite este inevitabil, se transformă în martir, în victimă a imperialismului american! Aştept marile mitinguri, la care să vorbească avântat intelectuali „progresişti” şi să se scandeze „Jos labele de pe Phenian!”.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor