Caută 
1 MIN
“Suntem aşa de obişnuiţi să condamnăm prezentul, încât nu-i acordăm favoarea nici unui singur gând bun.“ Lucian Blaga
Mărturisesc: noul meu exerciţiu de comunicare este suspect de criticism. Trezirea mi-a fost stimulată de reacţiile unor cititori anonimi. Venindu-mi în fire, înţeleg că pacostea economiei de piaţă româneşti şi a sistemului politico-social complementar ei este fervoarea, beţia critică. Nemulţumirea, dispreţul, chiar ura de celălalt, indiferent că ne raportăm la indivizi, grupuri de interese sau părţi de societate, domnesc peste noi. Fenomenul e psihologic justificat. Comunismul nu lăsa să parvină în spaţiul cunoştinţei publice decât lauda deşănţată. Idealismele perverse, goale, amăgirile cu viitorul poleit în aur, ce se îndepărta sine die de orizontul mărginit al vieţilor noastre, ne-au umplut cu frustrări. Îndată pleznită centura de castitate a bezmeticei ideologii s-a pornit într-un nefiresc firesc, dezmăţul. Toate refulările, brutalităţile, prostiile, bolile, demonismele s-au năpustit în spaţiul mediatic înflorit în multe şi superbe buruieni otrăvitoare. Tot răul din noi, sub chipul atrăgător al informaţiei persistente zi şi noapte, anotimp după anotimp, an după an, ne atacă, fără alternativă, speranţele. În 23 de ani nu s-a putut desena nici o ţintă atrăgătoare pentru fiecare dintre români, astfel încât, referindu-ne la ea să o facem cu înţelegere, cu unire, cu forţă comunitară. Neputinţa imaginării unui ideal comun nu e vina unuia sau unora. E a tuturor, indiferent că ne referim la politicieni, intelectuali sau alte grupuri din sânul societăţii. Comunismul de care vrem să ne distanţăm (dar oare vrem?) a formulat un ideal în forma unei mari minciuni. Mai mult, a fost capabil să-l menţină în viaţă de la alungarea Regelui Mihai până la împuşcarea lui Ceauşescu. A urmat… dezordinea sub chipul sufocant al crizei perpetue. Trăim istoria isterică a crizei. Unii lăfăindu-se, alţii abia având ce să mănânce. Unii muncind, alţii furând, alţii trândăvind, alţii plecând în străinătăţuri în căutarea covrigului zilnic cu gaura mai mare decât în ţară…
Descriem, fără să vrem, o cenuşie, impertinentă frescă a lumii mioritice. O lume de care am fi putut fi mândri dacă i-am fi imaginat izbânda. Aşa e numai o povară a nevredniciei noastre. Cărui gând bun să-i dăm înţelegerea astfel încât pe bunătatea lui să construim prezentul de mâine? Oamenii buni, slăbită, bolnavă de războiul dintre noi, România e în pace şi libertate! Putem face orice dorim. Putem să ne dispreţuim pentru a ne căţăra unul pe altul, sau putem găsi calea succesului comun. Putem vedea lumea, ne putem face proiecte, putem lupta pentru ele. Dar câte nu se pot face în pace şi libertate? E o stare reală durând deja cât o epocă. E posibil să nu ne mai întâlnim cu atâta timp disponibil pentru a construi, pentru a finaliza ce a rămas durabil din strălucirile istoriei noastre, atâtea câte sunt… E un gând destul de bun pentru a rămâne optimişti? În normalitate, nu ne trebuie nimic mai mult. Dar ce ne facem dacă nu suntem, dacă nu putem fi, normali?
Am compus un tablou situaţional din câteva tuşe negre şi o rază de lumină fragilă ca o întrebare fără răspuns. Iaşul, cu ieşenii lui, e parte semnificativă. Aşa cum am spus în textele anterioare, pacea şi libertatea ultimilor ani au adus oraşului nostru numai pierderi. Şi cum să nu piardă când capitala unirilor etalează dezbinări iremediabile în sânul resurselor lui umane, recunoscute de altfel ca valoroase, din toate domeniile vieţii sociale? Ne lăudăm, oameni suntem, cu personalităţile noastre excepţionale. E însă posibil să crezi că o sumă de personalităţi excepţionale nu reuşesc să ducă oraşul în sensul unei dezvoltări reale, solide? Civilizaţia, cu ghilimele, oglindeşte fidel imaginea urbană configurată conflictual în chipul adevărat al comunităţii. E destul să te plimbi, cu ochii pelerinului, prin oraş pentru a observa şi înţelege defecţiunile unei întregi şi mari societăţii urbane înaintând fără ţel. Să vezi peisajul natural agonizând sub asaltul neîndemânatic al periferiilor, să vezi împrejurimile pitoreşti năpădite de excrescenţele capitalismului cangrenos, să vezi istoria înghesuită în colţuri de penitenţă, să vezi casa flămândului lângă palatul îmbuibatului, să vezi industrii părăsite, altele anemice… să vezi, să vezi, să vezi … Un răuvoitor ar putea oricând realiza un film atât de cenuşiu încât să omoare orice speranţă…
Sunt acestea realităţi sau obsesii criticianiste ce zac numai în mine… sau în noi toţi? Sunt acestea nerealizările mele, cum susţin criticii mei anonimi, sau ale noastre, ale tuturor? Absenţă, agonie, babilonie versus prezenţă, vitalitate, comunicare. Depinde numai de noi. Este absolut interesant (?!) să vedem împreună, ce vom face, ce vom alege (?!). Haideţi să acordăm favoarea noastră unui gând bun pentru Iaşi, pentru noi toţi.
Ioan Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
