Acasă: Călătoria către sine

Ca într-o cutie magică (unde albul iniţial imaculat devine culoare – roz, bleu, turcoaz, verde, nuanţarea sugerând încercarea de a regăsi consistenţa din spatele aparenţelor seducătoare), însufleţită prin muzică electronică, pe beat cadenţat, alternativ, contagios.

Nadia Comăneci (nume cu trimitere la gimnasta care şi-a sacrificat copilăria pentru performanţele din 1976 de la Montreal) e produsul culturii imaginii, al societăţii consumiste, al prejudecăţilor sociale şi de gen, al standardelor valorice impuse prin industrii ori prin instituţiile societăţii, începând cu familia. Nadia e fiica de care părinţii ar fi nemulţumiţi dacă nu s-ar lăsa modelată de societatea contemporană şi, implicit, de către ei – părinţii ajungând să trăiască de la o anumită vârstă prin copii, renunţând la propria viaţă, dar sperând ca rezultatele să fie pe măsura sacrificiilor – ţi-am dat haine de firmă, lecţii de dans, de pian, de engleză, acum ne eşti datoare să fii perfectă, cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă.

Astfel că spectacolul devine în egală măsură unul pentru părinţi, nu doar pentru adolescenţi. Mai mult, se adresează deopotrivă bărbaţilor şi femeilor care s-au lăsat furaţi de un mod de a fi/ trăi care a ajuns să îi reprezinte, dar nu le aparţine, nu ţine de fiinţa lor intimă, tuturor celor ce nu s-au descoperit încă pe ei înşişi. Tuturor acestora oferindu-le o călătorie a probelor iniţiatice, făcând uz în mod excesiv de cultura imaginii, tocmai pentru a puncta prin paradox întreaga problematică.

”Imagine” e termenul-cheie al acestui spectacol. Pentru că privirea ne e furată de imagine şi culoare. În schimb, conceptual, spectacolul merge în sens opus, criticând faptul că existenţa noastră e mediată şi dominată de imagine. Trăind în cultura postmodernă a imaginii de sine şi de celălalt, o lume iconică din care preluăm un bagaj bogat, indus de mass-media, ne-am putea asuma toate acestea, depăşindu-le, filtrând imaginea mental, încercând măcar o conştientizare a imaginilor care ne conduc, dacă nu un control al acestora. Provocarea este maximă pentru că a-ţi controla propriul subconştient e un deziderat care în multe ocazii sfârşeşte în mod nefericit.

Rescrierea aventurilor lui Alice în Wonderland comută de pe atemporalitatea în care îşi plasează Carroll povestea pe prezent, Yann Verburgh continuând să reflecteze asupra problemei timpului (Butterfly Effect [Agency], [im]posibilitatea de a schimba trecutul dinspre prezent). Wonderland e numele unei companii care are nevoie de o victimă pentru a-şi promova imaginea. Studioul foto unde Nadia a câştigat o şedinţă se transformă într-un casting, o capcană a pierderii/ regăsirii de sine. Iar jocul personajelor esenţializate, al temporalităţii, al reactualizării lui Carroll poate începe… Împreună cu: motanul Chester/ Charlie Fălămaş (ghidul Nadiei pe durata călătoriei iniţiatice, şi salvatorul), un tânăr actor cu aptitudini vocale şi coregrafice; Iepurele Alb pe role/ Iustinian Turcu (ghidul Nadiei înspre lumea cosmetizată unde devine Alice, apoi preluând el însuşi ştafeta – rochia albă în A din satin, cu voal şi dantelă), un tânăr actor entuziast, exagerând puţin; Omida/ Cristina Drăghici – ulterior, fluture şi lepidopterist în acelaşi timp, purtând în plasa de prins fluturi pantofii roşii magici care o vor returna pe Nadia acasă, tot Cristina Drăghici interpretând-o pe Regina de Cupă, un personaj rigid, în semicrinolina-i roşie, dezvăluind dedesubturile albe până la cizme, cu pliu în faţă şi crosa cu cioc de flamingo în vârf – stridenţele ori notele discordante sunt căutate, Omida şi Regina fiind personaje complementare, deşi Omida e ambivalentă (deţinând biscuitul cu două capete, aducător de uitare/ reamintire, pierdere de sine/ regăsire); Pălărieul/ Paul Bondane (cu voaletă neagră şi evantai din pene de păun) şi Iepurele de Martie/ Anton Balint (cu nelipsitul balon), personaje efeminate, în special în ipostazele Tweedledum şi Tweedledee.

Adaptând chestiuni din mai multe scrieri ale lui Carroll, textul lui Yann Verburgh este foarte inteligent scris, purtându-ne, folosind aceleaşi cuvinte (Be yourself, Feel like home), de la clişeele societăţii în care trăim, la autenticitate, cerând acest spectacol care ”să îţi trezească toate simţurile”, ”oniric” şi ”poetic”. Într-adevăr, călătoria Nadiei (Barbara Crişan, de o candoare echilibrată), ispitită să fie un personaj de basm/ o persoană perfectă şi conformistă, către armonia cu sinele interior cel mai adânc, se desfăşoară sub umbrela visului (Nadia a visat, de fapt, toate aventurile prin care trece), într-un spaţiu auditiv şi vizual ca o metaforă vie, percutând senzorialul auditoriului. Disecţia ideatică venind ulterior din partea criticului condamnat la permanentă luciditate. De aici, scenariul/ spectacolul evidenţiază o mulţime de simboluri: rucsacul – legătura cu trecutul (personal), poarta – pe măsura celui ce aspiră să treacă pragul dintre lumi, reală şi virtuală, a esenţei şi a aparenţei etc., rochia – pat al lui Procust,  pantofii şi cifra trei.

Totul e concentrat într-o oră de feerie teatrală, într-un spectacol pentru tineri (şi nu numai), cu mesaj universal (descoperirea de sine ca persoană independentă, dincolo de ”albastru şi roz”). Armonia dintre spaţiul vizual (culorile complementare, dar şi asocieri inedite, uneori contrastante, totuşi plăcute ochiului, în acord cu situaţiile de regie – fundal verde, pereţi roz sau vişinii), muzică (beatboxing şi un moment hip-hop, alături de cea electronică) şi coregrafie (un mix de tradiţional foarte stilizat şi pop culture, ce nu exclude nici breakdance-ul, nici rap-ul şi nici hora ori ceardaşul, skateboarding însă cu role sau chiar în picioarele goale pe pereţii laterali, închizând decorul ca două valuri oceanice simetrice, improvizaţie coregrafică dirijată, dar şi paşi standardizaţi), şi modul regizoral de creionare a personajelor (schematizate, noncaracteriale, create din imagine şi costume) e deplină.

Dincolo de scenografie (Velica Panduru), muzică (Alex Halca) şi coregrafie (Eugen Jebeleanu), regizorul ţine pasul cu simultaneitatea situaţiilor narative, cu planurile inter-, extra-  şi intratextuale construite de Verburgh, prin introducerea unor artificii: proiecţie video mimând la sigur ca efect proiecţia în timp real, proiecţie de imagine/ foto sau chiar text – enunţuri-cheie din scenariu, toate pe ecranul masiv (fundalul decorului), folosirea spaţiului extrascenic, situaţii scenice uşor intercalate, scoaterea personajelor din roluri, demascarea şi parodierea teatralului, şi introducerea script-ului în spectacol (în scena intertextuală cu masa/ scena ceaiului, Capitolul 7 din Alice in Wonderland). Regizorul are idei şi lucrează profesionist, alături de întreaga echipă, în special scenografa. Soluţiile regizorale sunt uneori naive, adaptate unui spectacol pentru copii, alteori incredibil de emancipate.

Şi ce mi se pare cel mai interesant e că pot formula, cu acest prilej, faptul că, în termeni de gândire/ percepţie a realităţii umane, femeia poate fi ”misogină”, nu doar misandră sau feministă, după cum bărbatul poate fi ”feminist”, nu doar misogin sau afemeiat.

(Alice de Yann Verburgh, după Lewis Carroll, traducerea, regia şi coregrafia: Eugen Jebeleanu, distribuţia: Anton Balint, Paul Bondane, Barbara Crişan, Cristina Drăghici, Charlie Fălămaş, Mihaela Grigoraş, Iustinian Turcu, scenografia: Velica Panduru, muzica: Alex Halca, video: Corale de Gonzaga şi Silviu Naicu, Teatrul Pentru Copii şi Tineret Gong Sibiu, 13 februarie 2016)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)