Aceeaşi dată, ani diferiţi

Este vineri, 2 iunie 2017, iar Alina Radu (ziarist respectat al „Ziarului de Gardă” – una dintre puţinele instituţii media libere şi de încredere de la Chişinău) scrie următorul mesaj pe Facebook: „Ieri am fost prin câteva sate şi am regăsit tabloul social-politic din 2007 (Alina Radu se raportează aici la perioada apogeului dictaturii comuniste a lui Voronin):

– aleşii locali sunt forţaţi-şantajaţi să devină membri ai partidului de guvernământ;

– şefii de firmuliţe, magazine, întreprinderi rurale sunt hărţuiţi cu verificări şi controale pentru aceeaşi cauză. Dar am găsit şi o mare diferenţă:

– în 2007 oamenii care nu acceptau aceste presiuni ieşeau să protesteze, veneau prin redacţii, declarau public ce îi deranjează;

– în 2017 oamenii închid casa, magazinaşul, mica afacere şi pleacă în străinătate.

E bine pentru oamenii care pleacă, e rău pentru cei care rămân. Inclusiv pentru politicieni.

Însă în 2007 rămâneau încă 2 ani până în 2009.”

Pe 2 iunie 2007, fix acum zece ani, chişinăuenii erau în preziua primului tur al unor alegeri locale istorice: acelea în care tânărul (şi asumatul pro-european) Dorin Chirtoacă urma să devină primar, învingându-l pe Veaceslav Iordan – omul comunistului Voronin. A fost o victorie emoţională, şi nu una a competenţei, dar aceasta mai puţin contează acum pentru o capitală care (deşi foarte prost gestionată) a dat tonul votului anticomunist în Republica Moldova în anii care au urmat.

Tot într-un 2 iunie, dar de data aceasta în 2009 – fix acum opt ani (viaţa este ironică, nu-i aşa?), parlamentarii opoziţiei anticomuniste din Republica Moldova urmau să aibă cea mai grea noapte din viaţa lor, o noapte în care tot aparatul represiv al comunistului Voronin căuta să găsească un trădător. Un singur trădător ar fi fost suficient pentru a doua zi, pe 3 iunie, când comuniştilor lui Voronin le lipsea un singur vot pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova şi închiderea totală a Basarabiei (în acea perioadă Preşedintele era ales de către Parlament şi nu de către toţi alegătorii, ca în zilele noastre). 61 de voturi din totalul celor 101 de parlamentari le-au trebuit atunci rusofililor lui Voronin pentru a avea controlul total asupra ţării însă opoziţia, printr-o minune cerească, nu a trădat: comuniştii au rămas cu cele 60 de voturi, iar restul de 41 de voturi anticomuniste au dus la organizarea de alegeri anticipate care au avut ca finalitate dispariţia lui Voronin de la putere.

Şi, totuşi, ce s-a întâmplat cu oamenii care în 2009 credeau cu tot sufletul că de acum ţara lor va merge spre Europa şi care astăzi îşi închid afacerile şi pleacă unde văd cu ochii? Secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, scria într-un material apărut în „New York Times” în 2015 că Republica Moldova a ajuns să se transforme dintr-o „poveste de succes” într-un „stat capturat”, printr-o guvernare „a oligarhilor”.

România, prin statutul său emoţional, s-a prefăcut de multe ori că nu pricepe ceea ce se întâmplă cu adevărat în Republica Moldova, nici măcar atunci când guvernarea „oligarhică” i-a oferit culoar de zbor lui Igor Dodon, rusofilul lui Putin, pentru a deveni noul Preşedinte de la Chişinău în detrimentul pro-europenei cu politici anti-corupţie Maia Sandu. Pe măsură ce riscul oligarhizării Republicii Moldova devenea din ce în ce mai evident, guvernele Victor Viorel Ponta şi Liviu Dragnea – Sorin Grindeanu s-au dovedit ciudat de nepricepute în a pune piciorul în prag. În pofida avertismentelor partenerilor de dezvoltare europeni şi americani privitoare la gravele derapaje antidemocratice de la Chişinău, ultimele guverne ale României au creditat cu ochii închişi (?) pânza de păianjen pe care oligarhul Plahotniuc începea să o ţeasă meticulos în jurul Republicii Moldova.

Unde ne aflăm azi, la 2 iunie 2017? Prin jocuri de culise (spaţiul alocat acestui articol este teribil de mic pentru a explica în amănunt ce şi cum s-a programat şi s-a întâmplat), oligarhul Plahotniuc a scăpat – rând pe rând – de Vlad Filat şi PLDM (principalii reformatori pro-europeni de la Chişinău), de Maia Sandu (care ar fi fost un Preşedinte de ţară extrem de incomod intereselor anti-europene) şi, mai nou, şi de Dorin Chirtoacă şi Partidul Liberal.

Rămas singur la butoane, şi fără grija finanţării delirului anti-democratic (România oferind în continuare ajutor financiar), oligarhul Plahotniuc şi-a oferit şi cadoul unei garnituri guvernamentale 100% docile, dar care să fie şi pe gustul „duşmanului” său, Igor Dodon (în rolul miliţianului cel rău). Conform presei de la Chişinău, Educaţia şi Apărarea (în afara celor care cred în poveşti cu zâne, mai crede cineva în coincidenţe?) vor ajunge în noul guvern „pro-european” de la Chişinău pe mâna unor foşti comunişti. La Educaţie, conform ziariştilor de la Chişinău, ar urma să ajungă o doamnă care – după cum povestea fostul viceministru în domeniu – „atunci când era în Guvernul comunist a insistat să rupem coperţile de pe 2.000 de cărţi doar pentru că scria pe ele «Limba şi Literatura Română»”. Aveţi idee câţi bani am oferit noi, România, în ultimii ani pentru refacerea sau construcţia de grădiniţe şi şcoli în Republica Moldova? Este doar o întrebare.

La Apărare va fi şi mai palpitant în Moldova „pro-europeană” a anului 2017: printr-o mişcare ce ar putea părea coordonată cu rusofilulul Dodon, „pro-europenii” de la Chişinău îl vor propune drept ministru, după cum se discută, pe un domn care în noiembrie 2016 ridica în slăvi de la tribuna Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova mercenarii ruşi de la Donbas, al căror „spirit şi credinţă fac mai eficace lupta”. Acelaşi domn, potenţial Ministru al Apărării al unei ţări prinsă în menghina rusească, al cărui fiu mai mic a fost cununat de către (aici sigur nu aţi ghicit!) omul lui Putin de la Chişinău, Igor Dodon.

Între timp, Justiţia de la Chişinău („europenizată” pe banii României) a decis ca un bărbat în vârstă de 38 de ani, care a violat patru minori, să fie scutit de pedeapsa cu închisoarea după ce şi-a recunoscut vina. Magistraţii au decis să fie condamnat la o pedeapsă non-privativă de libertate dat fiind faptul că acesta are acasă doi copii.

Aveau cei de la „Queen” o piesă pe care a cântat-o Freddie pe Wembley, în 1986: Is this the world we created?  Chiar aşa, oare cât va mai investi România încercând să europenizeze un sistem care numai asta nu dă semne că ar vrea să facă?

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova