Actul brut al apariţiei…

De câteva zile într-o locuinţă în care n-am mai dat de luni întregi. Praf – depus ca un giulgiu fin – peste tot şi mormane de cărţi, din loc în loc. Cred că aş putea să evoc, în amănunt, mica istorie a fiecăreia: cum s-a pomenit anume acolo, dacă era seară sau dimineaţă şi chiar cuvinte sau întrevederi, fără vreo legătură, desigur, cu ceea ce numim mesajul cărţii, dar care, totuşi, s-au prins de fiinţa lor. Cărţile au această proprietate stranie de a se impregnate de realitatea din jurul lor: pot spune şi altceva decât li s-a încredinţat, au în sensul acesta un soi de indiscreţie voioasă, jovială. Ce-mi spune, de pildă, Cetatea de cuvinte, un volum uriaş, de aproape 700 de pagini, editat acum trei ani, la Grafema Libris, o editură din Chişinău, despre care, mărturisesc, n-am prea auzit? Îl am chiar de la alcătuitor, poetul Petre Popa, director de teatru, regizor, animator cultural şi cam tot ce vreţi într-un oraş ca Soroca. Cartea e o imensă antologie din autori născuţi în regiune: vreo 70 şi mai bine. La cuprins dăm, între altele, peste numele lui Gheorghe Grigurcu şi Constantin Stere. Descopăr, nu fără surpriză pentru mine (i-am fost student), numele Elenei Ţau, critic şi istoric literar de la noi. Ne predase ceva poetică prin optzeciisescolului trecut. Vedea – am reţinut asta ca pe o nostimadă – în forma hotărâtă a substantivului din „Vezi, rândunelele se duc” o bătaie multiplă de aripi, un fel de concertare de forţe, o dinamică incipientă a zborului… Mă rog! Nu ştiam nici că Lucreţia Bârlădeanu e de prin părţile locului: Tătărăuca Veche. A predat la Universitatea „Ion Creangă”, apoi la cea de Arte (acum Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice). Din 1998 locuieşte la Paris… Cine îţi mai sare în ochi? Fireşte, Emilian Galaicu-Păun, fireşte Mircea V. Ciobanu. E curios că-l regăsesc şi pe Mihail Dolgan, criticul literar (unul dogmatic, helas!, fără nerv, fără limbaj). Credeam că e de prin Cernăuţi: avea ceva din îndârjirea bucovineanului generic. Mi-a fost un timp, pe când făceam aspirantură, şef la sectorul de literatură sovietică moldovenească din cadrul insitutului de profil al Academiei: o bizară combinaţie de cultură şi îndoctrinare. N-am schimbat însă o iotă din mult prea exaltatul eseu despre eseistica lui Druţă, pe care i l-am prezentat cu o întârziere apreciabilă faţă de termenul stabilit şi care urma să intre (a şi intrat) într-o antologie dedicată prozatorului însuşi… Ca unul născut la Hodorodişte (şi veritabil poet al câmpiei Sorocii), Druţă nu putea lipsi din antologie. E prezent cu două capitole din Povara bunătăţii noastre. Un fragment: „Şi tot ninge, ninge, ninge. Fulgi cuminţi, îngânduraţi se lase peste case, peste garduri, peste câmpuri, peste tot ceea ce putea fi, dar nu a fost şi, împreună cu această dumnezeiască ninsoare, oamenii încep a simţi tot aşa, deodată, tam-nesam, fericiţi. O mie de ani să fi tot nins, o mie de ani ar fi tot stat ei înmărmuriţi acolo unde i-a prins ninsoarea unde i-a prins ninsoarea, acolo unde i-a luminat Dumnezeu…”

Cine mai e? Vitalie Ciobanu, un critic pe onestitatea căruia pot paria; Nicolae Negru, infatigabilul analist politic; Vlad Pohilă, minte enciclopedică, cum am mai spus aici, şi bunătatea întruchipată, totodată; Diana Vrabie, colega mea de catedră (un laborios critic literar), Maria Şleahtiţchi, despre poemele căreia am scris cândva (poemele unei intelectuale care ştie să-ţi strunească puseurile), Nicolae Vieru, regretatul prozator (mi-au plăcut instantaneele lui caracterologice: fişe din care ar fi putut germina tot atâtea romane).

Un volum conceput ca o amplă carte de vizită şi care ambiţionează să te edifice cât mai amănunţit cu putinţă asupra a – ce credeţi? – puterii germinative a locului. Îl putem, desigur, privi ca pe o expresie a unei vanităţi provinciale: Argumentul liminar e dat în tocmai trei limbi, cu o foarte lungă bătaie prezumtivă, aşadar, deşi tirajul e de abia o mie de exemplalre. Plus ritualica adresare a preşedintelui raionului – probabil instituţia care a dat cu banul să se facă manopera tipografică. Îi putem amenda stângăciile, inventaria gafele (destule, apropo), îi putem imputa păcate de concepţie ş.a.m.d. La ce bun însă o acribie meschină? Dacă într-un oraş de provincie, peste care prostraţia apasă mai greu în capitală, nişte oameni se pot coopera în vederea editării unei cărţi, critica e pur şi simplu obligată să celebreze umanul din subsidiar. Actul brut al apariţiei (editoriale) e aici şi o sforţare valorică.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova