Acum 100 de ani

Aceasta fusese una din cele mai grele decizii luate vreodată de un guvern român. Am fost în primii ani de război neutri, dar binevoitori cu Antanta. Am negociat în secret şi la sânge condiţiile intrării într-un război care putea să însemne totul sau nimic. Ideea întoarcerii acasă a Transilvaniei intrase în conştiinţa naţională, înaripându-ne visele. Românii păreau dispuşi să joace marea carte a destinului pentru a-şi vedea ţara rotunjită. Prea arăta ea ca un "genunchi îndoit”, semn de supunere şi acceptare, cum a descris-o unul dintre corifeii antantofili, riscând să rămână pe vecie astfel, dacă nu ne mobilizam şi nu riscam. România mică părea să nu aibă viitor, într-o Europă care se schimba din temelii. În aceste condiţii, a persevera în neutralitate era o curată iluzie. La fel ca în 1859, istoria ne punea la încercare: vom reuşi să cădem în balanţa ei sau vom amâna sine die hotărârea? Din fericire, aveam deja experienţa unirii de la 1859, a cărei principală învăţătură era aceea că trebuie să convoci în cauză inteligenţa, curajul şi perseverenţa pentru a izbândi.

În august 1916 a trebuit să abandonăm neutralitatea. Doream să trecem repede Carpaţii şi să-i dezrobim pe fraţii noştri. Ardealul era pe buzele tuturor. Luaţi de val, am crezut că entuziasmul este acoperitor în toate, că poate ţine loc şi de pregătire militară. Dar la acest capitol erorile mai vechi nu au întârziat să se răzbune. Deşi am început bine, mai ales pe frontul din Carpaţi, în decembrie 1916 bilanţul celor 100 de zile de război era catastrofal: întorşi peste munţi de maşina de război germană şi împinşi de la sud de trupele germano-bulgare conduse de legendarul Mackensen. Toată partea de sud a ţării a căzut în mâinile duşmanului. Speranţa într-un război fulger se năruia. Superficialitatea şi spiritul de improvizaţie al prea multor români, inclusiv dintre cei responsabili pentru destinul ţării, primeau o usturătoare palmă. Bucureştiul era predat în grabă inamicilor, după bătăliile încrâncenate de pe Argeş şi Neajlov, guvernul, familia regală şi o mare parte a populaţiei luau drumul pribegiei spre Moldova, tezaurul ţării era expediat în pripă la Moscova şi acolo i se va pierde urma. Şi cum o nenorocire nu vine singură, liderii conservatori au rămas în capitala ocupată, colaborând cu invadatorii în speranţa că izbânda va fi de partea lor, dar ignorând blestemul colaboraţionismului. Cum era de aşteptat, cuceritorii nu s-au oprit la Bucureşti, ci au urmarit trupele noastre până dincolo de Focşani, acolo unde ruşii s-au decis, în cele din urmă, să se achite de obligaţia contractată de a ne fi aliaţi. Fuseseră până atunci cel mai straniu aliat din câţi s-au văzut vreodată, preferând neimplicarea în momente cheie, atunci când soarta războiului putea fi schimbată.

La început de decembrie 1916 ţara era cernită. Renaşterea speranţei va veni în anul următor din capitala de război a ţării – Iaşul şi de la românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Anul speranţei avea să fie 1917: armata s-a reorganizat şi i-a oprit pe inamici la Mărăşeşti şi Oituz, guvernul condus de inegalabilul Ionel Brătianu a făcut eforturi uriaşe în toate planurile, în vreme ce cuplul regal Ferdinand-Maria s-a identificat atât cu tragedia, cât şi cu idealul României reîntregite. Drumul spre izbândă părea să fie pavat, după rezistenţa eroică din sudul Moldovei şi sacrificiile ostaşilor români. Dar calvarul venea cu repetiţie. Ruşii s-au retras din acţiune, iar din aliaţi de conjunctură ne-au devenit repede inamici, o dată cu bolşevizarea trupelor. Un nou dezastru începea o dată cu forţarea noastră de a încheia pacea separată de la Bucureşti în primăvara lui 1918. Şi în noile împrejurări salvatorii ţării au fost tot românii, de această dată cei din provinciile din proximitatea noastră, care au decis să se unească cu o ţară care trecea cu o viteză incredibilă de la bucurie la agonie şi apoi la extaz.

Iaşul a fost în acei ani inima României. Aici s-au purtat tratativele cu patrioţii români din cele trei provincii, aici au venit delegaţii basarabeni cu actul unirii şi tot aici s-a aprins speranţa în viitorul ţării. Iaşul juca, pentru ultima dată în veacul care a trecut, un rol mare în istoria noastră. Iar pentru că faptele mari să rămână vii în memorie se cuvine să le păstrăm ca pe un depozit sacru şi să le dăm tăria bronzului.

Mihai Dorin este istoric şi publicist