Acum 25 de ani s-a încheiat copilăria noastră

Dacă nu mă înşel (deşi încep să mă înşel din ce în ce mai mult mai ales în legătură cu mine, cu ceea ce face parte din trecutul, deci şi din prezentul meu), primele însemnări de jurnal le-am mâzgălit în clasa a V-a, într-un caiet cu copertă de plastic maro şi striată (mi-o amintesc perfect, îi marcasem solzii cu pixul), constrâns de un eveniment afectiv major, care nu se aşeza în mine şi atunci l-am aşezat eu pe hârtie: eram îndrăgostit (altfel cum să spun?) de profesoara de muzică. Şi scriam acolo că îmi place foarte mult la cor (deşi nu aveam voce şi eram plasat undeva mai în spate şi rugat să prestez la limita playback-ului) şi, mai ales, observam cu atenţie încordată mâinile doamnei de muzică şi mă atrăgea în mod deosebit că i se vedeau venele albastre reliefate pe mâinile expresive, translucide. Altfel, era o doamnă mai mult tristă, delicată, palidă, cu ochi mari, decupată parcă dintr-un roman victorian (zic eu acum, atunci îi furam, de câte ori aveam ocazia, parfumul discret şi mă preocupau mâinile sale care făceau să sune tainic, printr-o mişcare precisă şi discretă, brutală dar suavă, diapazonul). În orice caz, am redescoperit acel caiet prin anii de facultate şi am rămas înduioşat; după aceea el s-a rătăcit cu desăvârşire şi regret nespus că am irosit unul dintre documentele esenţiale ale copilăriei. Nu de mult, am aflat că doamna a murit şi am avut o tresărire. Pe care, din păcate, nu am avut nici răgaz, poate nici disponibilitate să o las să se dezvolte… Am ştiut însă că dispărea o parte din mitologia copilăriei mele.

Din câte îmi pot da seama, n-am mai simţit nevoia să-mi ţin cronica vieţii până la finele lui 1989. Aveam 11 ani spre 12 şi am trăit cu maximă încordare evenimentele revoluţiei. Pe 21, tăiam porcul la bunici şi tata ţinea morţiş să urmărească la televizor cuvântarea lui Ceauşescu. Nu pricepeam de ce, de regulă nu pierdea vremea cu aşa ceva. Când s-a încheiat subit transmisia, a ieşit bucuros din casă şi l-a anunţat pe bunicul meu că gata, e clar, cade Ceauşescu. Noi, copiii, îi priveam cu ochii mari şi nu ne venea să credem o aşa enormitate. Cei născuţi după 1989 nu îşi pot imagina cât de absurdă putea suna o astfel de afirmaţie în urechile preparate la orele de PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei) ale unui copil. Mă tem că şi pentru mulţi adulţi aşa ceva era de neconceput. Vedeau că se întâmplă, dar de crezut nu puteau crede… De aici şi lipsa de luciditate din timpul revoluţiei. În urmă cu două zile, văzusem la televiziunea bulgară imagini de la Timişoara şi rămăsesem şocat: erau acolo nişte oameni care aveau pancarte pe care scria negru pe alb: „Jos Ceauşescu!” Eram nu doar debusolat, ci chiar revoltat: păi, nu ştiam noi că tovarăşul era al doilea nostru părinte? Nu construise el atâtea? Nu apărea chipul lui peste tot? Era, oare, muritor? Eu unul credeam că aşa e construită lumea şi punct. Acum aflam că nimic nu e definitiv. Rapid m-am lăsat însă contaminat de bucuria celorlalţi, de fiorul care cuprinsese pe toată lumea. În agenda care îmi găzduia jurnalul, am notat tot felul de lozinci, într-un entuziasm care nici măcar nu era al meu. Scriam, dar nu mai eram în stare să folosesc propriile cuvinte: gândeam, simţeam prin intermediul afirmaţiilor gata confecţionate. Patria era în pericol şi trebuia salvată. La o adică, pe mine mă entuziasma echipa Steaua Bucureşti, şuturile lui Iovan & Bölöni, demarcările lui Lăcătuş; pe Hagi nu îl suportam. De data asta, am trăit revoluţia lipit de ecranul alb-negru al televizorului cu reacţiile unui suporter. Am transcris acolo toate ştirile care ne intoxicau din studiourile TVR: că au murit mii de oameni, că teroriştii atacă din toate direcţiile. Componenţa Consiliului FSN. Notam totul dintr-o nevoie de înţelegere, pentru că nimeni nu stătea să îmi explice cine e X şi cine e Y. Întrebările mele, pe care le-am înregistrat conştiincios, sunau cam aşa: „Oare de acum înainte cum se va numi Partidul? Partidul Democrat Român?” Pe o altă pagină, mare subliniat, cu majuscule: „REVOLUŢIA A ÎNVINS!!!!!” Sancta simplicitas! În orice caz, am aşteptat pe 22 decembrie până la miezul nopţii promisul comunicat către ţară al CFSN şi l-am înfulecat cu o sete care mă mira, dar care mă şi plictisea totodată. I-am făcut rezumatul în jurnal. Ceea ce vedeam la televizor era mai de soi decât orice film al lui Sergiu Nicolaescu. Din joacă, foloseam o arbaletă cu ventuze şi luam la ţintă, de câte ori apărea pe ecran, figura lui Iliescu. Aveam intuiţie, ce mai! Mi se părea că tovarăşul cu pricina comite un lucru ticălos: cum adică să-l dea el jos pe Ceauşescu şi să se pună în locul lui? Aveam, repet, o bună intuiţie, nu? În scurtă vreme, entuziasmul, după aceea şi interesul pentru ceea ce se întâmpla mi-au dispărut. Execuţia Ceauşeştilor din seara de Crăciun am perceput-o ca e un act de cruzime. În orice caz, întâmplarea sau nu face că acela este momentul când simt (acum, dar probabil o nelinişte aveam şi atunci) că s-a încheiat copilăria mea. Şi nu numai a mea, ci, îmi dau seama acum, a întregii mele generaţii. Revoluţia ne-a smuls din copilărie.

Poate şi pentru că tot atunci m-am mutat la şcoală în oraş şi a fost altceva… Am început să mă uit după fete, am început să-mi doresc să devin chitarist şi nu fotbalist… Am citit din ce în ce mai rar Dumas şi Mark Twain… Am ieşit, pe scurt, din mitologie şi am intrat, brutal şi nepregătit, în istorie. Iar istoria anilor 90 nu a fost chiar cea mai frumoasă lume cu putinţă…

Nu ştiu dacă e vreo legătură între cele două momente din copilăria mea. Oricum, doar ele m-au făcut să simt nevoia să le consemnez în vreun caiet. Probabil pentru că erau, ambele, experienţe peste puterea mea de înţelegere. Iar atunci când unui copil nu îi mai este suficientă imaginaţia ca să-şi explice ceea ce i se întâmplă, începe să nu mai fie copil. Iar lumea începe să nu mai semene cu cea din cărţile de poveşti.

P.S. Ca să fiu sincer, nu am avansat prea mult nici până azi: erosul şi politicul mi se par la fel de tenebroase.