Admiterea în viaţă

E mult mai indicat să te descrie cei din jur aşa cum apari tu în ochii lor decât să începi tu să te analizezi şi să faci un ghiveci din descrierea ta care oricum va fi subiectivă şi departe de adevăr. De aceea e foarte bine să apelezi la duşmani, să îi ţii aproape, să comunici cu ei, pentru aceste lepre sunt singurele pe care te poţi baza în cazul în care vrei să afli nişte adevăruri pure despre tine spuse direct, fără menajamente, chiar cu nemascată răutate…

Zilele acestea au loc admiterile la majoritatea facultăţilor şi e mare freamăt peste tot. La unele se fac înscrieri pe bază de dosar, la altele se dă admitere. Oriunde ar fi găseşti acelaşi lucru: oameni, la începutul carierei lor care nu ştiu cu adevărat ceea ce vor. E adevărat că la vârsta de 18 ani crezi că te vei descurca în orice, şi aşa şi este, dar e musai nevoie să ştii dacă o vei face cu dăruire, cu pasiune, plăcere şi talent sau, din contra, cu greu, chin, durere şi extenuare. Am auzit tot felul de opţiuni care pe vremea mea, adică începutul anilor ’90, nu aveai de unde să le ştii: management artistic, jurnalism sportiv, producţie cinematografică, regie, cibernetică industrială, chirurgie plastică sau cardiacă ş.a.m.d. Ce mă frapează pe mine nu este diversitatea, deşi nici aceasta nu mă lasă rece, ci, mai ales, siguranţa unor candidaţi pe un anume segment dintr-un domeniu foarte, foarte îngust.

Dar întrebarea mea rămâne totuşi aceeaşi, oare tinerii de azi ştiu mai bine la ce sunt buni decât cei de ieri? Nu mă refer la faptul că ştiu ce vor, pentru că asta e altceva. Asta se poate obţine destul de uşor prin autosugestie sau sugestia repetată din partea celor din jur. Ei te pot convinge de-a lungul anilor că îţi place orice, numai ceea ce îţi place cu adevărat nu. Eu mă refer la cunoaşterea efectivă a propriilor înclinaţii şi aptitudini naturale şi căutarea încununării lor printr-o carieră. E posibil ca aceşti candidaţi de azi să afle mai repede şi mai bine decât cei dinaintea lor aceste lucruri?

Pentru că e clar că fiecare om se naşte cu anumite „dotări” fizice, psihice, afective, creative, asta nu poate fi pusă la îndoială. Înclinaţiile acestea se văd uneori cu ochiul liber, alteori nu se văd deloc şi îţi trebuie anumite situaţii sau personaje care să le declanşeze şi să le descoperi. Iar cele mai multe sunt cele din urmă. Majoritatea covârşitoare a oamenilor sunt buni la lucruri care nu se văd la prima întâlnire. Oare nu aţi cunoscut niciodată oameni care par a fi tractorişti, dar să aflaţi mai târziu că sunt violonişti de mare carieră la Filarmonica? Sau invers? Cine urmăreşte emisiuni precum Vocea României sau Românii au Talent ştie exact despre ce vorbesc. Indivizi care sunt la jumătatea sau chiar sfârşitul unei cariere mediocre de o viaţă şi care ar fi fost de-a dreptul geniali într-o cu totul altă parte… Cine e de vină pentru aceste greşeli? Părinţii, bunicii, profesorii, anturajul, mediul sau ei înşişi? Dacă ar fi fost de capul lor, fără nicio constrângere din partea societăţii ca să meargă într-o anumită direcţie, oare ar fi ales corect?

Tind să cred în acest moment că răspunsul ar fi mai mult spre „da” fiindcă în majoritatea cazurilor omul ştie de la natură încotro să o apuce, doar că între el şi dorinţele şi înclinaţiile lui se pun o grămadă de opţiuni care mai de care mai strălucitoare, mai tentante. Unii spun da, sunt un matematician bun, mi-ar plăcea enorm să fac ceva în domeniu, dar nu aş scoate nici un ban de aici, aşa că mai bine mă fac avocat şi fac avere, apoi, poate când voi fi mai liniştit, voi reveni la prima iubire. Din păcate acea schimbare e foarte posibil să nu mai apară niciodată, să fie amânată la nesfârşit.

Cine are curajul să meargă din prima în direcţia pe care i-o dictează instinctul poate avea şi el cam aceeaşi soartă ca şi cel de mai înainte, sau poate nu, în funcţie de altă dotare a naturii: puterea de a persevera (norocul nu îl pun în calcul, el nu poate fi controlat). Pentru că unii lipsiţi de un talent evident, dar dotaţi cu multă perseverenţă, pot ajunge unde alţii, cu mai puţină perseverenţă, dar mai mult talent nu ar ajunge niciodată. Poţi fi un chirurg talentat genial, dar dacă nu eşti perseverent şi muncitor, degeaba. Pe de altă parte, sunt mulţi care şi-au luat în braţe de tineri o carieră pentru care nu aveau înclinaţii deosebite, dar perseverând şi muncind mult au reuşit să ajungă departe. Cine are şi una şi cealaltă acela se poate spune că are cele mai mari şanse de reuşită, dar e greu să le potriveşti…

Foarte mulţi tineri urmează facultăţi din străinătate. Cunosc multe exemple de acest fel. Pentru unii e o mişcare inspirată, dar pentru majoritatea e o plonjare în necunoscut dureroasă. Eu unul nu aş recomanda cuiva de 18 ani ca, după terminarea liceului în care a huzurit pe perne de puf şi încă nu ştie altceva decât cum să stea acasă cu părinţii, să mănânce mâncarea maică-sii, să cheltuiască banii tatălui, să folosească toate resursele pe care i le poate familia pune la dispoziţie fără menajamente, să se aventureze deodată pe cont propriu într-o ţară cu totul străină, unde are o chirie de plătit care nu e deloc mică, unde trebuie să-şi procure singur mâncarea, îmbrăcămintea, transportul şi unde să mai şi înveţe într-o limbă străină şi să se străduiască să fie umăr lângă umăr cu restul colegilor nativi are continuă să stea la părinţi sau care sunt obişnuiţi de ceva timp să locuiască singuri în gazdă sau la internat, dar la ei în ţară…

E adevărat că mulţi nu se mai întorc. După câţiva ani de chin şi adaptare reuşesc într-un final să între în ritm şi întoarcerea ar fi ca o nouă adaptare dureroasă ceea ce nu convine nimănui. Atunci însă o să-i cuprindă încetul cu încetul şi pe neaşteptate un dor şi o melancolie de un spaţiu pe care ei încă nu l-au perceput aşa cum trebuie, anume cel natal, care îi va lăsa restul vieţii cu un sentiment de frustrare, de neterminare, de lipsă a ceva…

Oricum ar fi, le doresc tuturor inspiraţie în alegere şi să îşi urmeze cât de mult posibil inima pentru că ea ştie mai bine decât mintea cum merg lucrurile…

Briscan Zara este scriitor şi publicist