Afaceri cu tiparul

Opinia publică a surprins deja sublimul ridicol al întregii situaţii:

a) o prevedere legală concepută „la şto” a transformat penitenciarele patriei în incubatoare ale intelighenţiei, în think-tank-uri ale eminenţelor corupţiei şi hoţiei;

b) aceste centre de iluminism mioritic îmbină armonios terminologia ştiinţifică cu înjurătura, argumentarea cu barbutul şi brevetele de invenţie cu cele mai noi descoperiri din domeniul „şaşe-şase, poartă-n casă”;

c) legea a favorizat întovărăşirea autorilor literaturii de detenţie cu tot felul de baroni, negustori sau mercenari din mediul universitar, strategia acestui parteneriat academic-penal fiind gândită ca o înţelegere de tipul „win-win”;

d) dacă tot s-au muncit cu condeiul, autorii au observat că, în lumea scrisului, blazonul e mai presus de toate, aşa că nu s-au uitat la bani atunci când au asigurat nobleţea tipografică a propriilor opere: copertă cartonată, hârtie lucioasă, imaculată, grafică şi ilustraţii de top ş.a.;

e) din punct de vedere cantitativ, opera scoasă pe bandă rulantă pentru a scurta detenţia rivalizează cu, iar pe alocuri chiar depăşeşte producţia onestă de carte ştiinţifică, ceea ce înseamnă că ucenicii condeiului i-au bătut la scor pe referenţii, îndrumătorii şi coordonatorii lor;

f) cică în ciuda întinderii relativ modeste ori a spaţiilor generoase dintre şirurile tipografice, unele opuri ar fi chiar lucrări de pionierat, iar acesta e şi motivul pentru care închisorile şi-au recăpătat renumele de „universităţi” sau „academii”;

g) această bibliotecă D.N.A., crescută ca un Făt-Frumos, s-a bucurat, chiar de la naştere, de un succes nebun, fapt dovedit de tirajele epuizate încă de dinainte de ieşirea volumelor pe piaţa cărţii;

h) cu toate că legea penală a impulsionat decisiv cercetarea ştiinţifică, n-ar fi exclus ca, în curând, piaţa de carte să fie bulversată de un val de tomuri memorialistice şi epistolare ori de un flux de contribuţii epice, lirice sau dramatice menite să crească şi prestigiul literaturii beletristice româneşti.

i) în pofida scandalului din ce în ce mai aprins, instituţiile statului se miscă încet, încetişor spre deloc.

În principiu, această comedie semnalează atât că natura nu ştie carte, cât şi că trăim într-un stat care apără, prin lege, propăşirea socio-culturală a infractorilor. În ţara tuturor posibilităţilor se descurcă mai ales cei binecuvântaţi cu abilitatea de-a o face pe deştepţii.

Să revenim la istoria timpurie a tiparului. Din cărţulia de aproape o sută de pagini, pe care autori de mare vitalitate precum cărturarii aflaţi momentan la pripon ar scrie-o, probabil, într-o zi sau două, se poate afla că răspândirea tiparului, în Germania, mai întâi, şi în Europa, mai apoi, s-a produs în împrejurări istorice mai puţin cunoscute marelui public.

Pe la 1462, în oraşul Mainz, pe fondul unor conflicte ascuţite dintre facţiuni rivale de oameni ai bisericii, finanţatorul Johann Fust şi un meşter din atelierul lui Gutenberg, Peter Schöffer, au înţeles că războiul este propice afacerilor tipografice, aşa că au lăsat deoparte tipăritul cărţilor şi început să tragă „ziare”, adică foi cu informaţii de interes public. Foile cuprinzând proclamaţii, anunţuri şi alte tipuri de informaţii au fost tipărite pe cheltuiala facţiunilor angajate în conflict. Astfel, orăşenii aveau ocazia să afle ce crede şi ce consideră fiecare tabără, iar tipografii se umpleau de bani.

Se năştea, în acel climat agitat, primul scandal mediatic gestionat ca o afacere. Ca şi băieţii deştepţi de mai târziu, tipografii au adunat bani frumoşi pe socoteala părţilor beligerante şi, când armele au început să glăsuiască în locul „ziarelor”, meseriaşii şi-au mutat afacerile în alte locuri aducătoare de profit. Aşa se face că, după 1462, „focul” tiparului s-a răspândit în Europa, iar în zorii veacului al XVI-lea el a ajuns până şi la porţile Orientului, la valahi.

După mai bine de cinci secole de la descoperirea tiparului mobil, în cartea istoriei naţionale s-a mai adăugat o filă. Sătui să tot agite lumea cu trusturile mass-media din dotare, băieţii deştepţi s-au orientat către scrisul şi tipăritul cărţilor. Spre deosebire de marele Johannes Gutenberg, isteţul meşter lipsit de noroc în afaceri, gutenbergii neamului nostru au vederi mult mai practice, un simţ ca şi înnăscut al negoţului cu toţi şi cu toate şi bani infinit mai mulţi decât inventatorul tiparului mobil. Totodată, nu trebuie neglijat că literatura ştiinţifică de detenţie din ultimii ani pune în evidenţă câteva din bolile cronice ale scrisului universitar românesc actual, iar de acest aspect ne vom ocupa în textul de săptămâna viitoare.

Să ne bucurăm, deci, că, în ultima vreme, afacerile penale cu tiparul ar putea salva de la moarte sectorul de carte ştiinţifică, segmentul cel mai vitregit al culturii naţionale. După epoca „Elena Ceauşescu”, „tovarăşa academician doctor inginer, savant de renume mondial”, cartea ştiinţifică românească primeşte încă o şansă, deşi cu parfum penal, de a ne face cunoscuţi în lume.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video