Alte amintiri din copilărie

Rog de la bun început să mi se ierte aceste însemnări personale şi melancolice. Siropoase, ca să fiu mai precis. Sunt însă silit să-mi înseilez articolul de faţă într-o stare febrilă, când poziţia verticală e un deziderat; şi, când te răsuceşti pe toate părţile, când creierul îţi este acordat cu cel puţin două game mai sus, cauţi refugiu în amintire. Şi cui i-a fost vreodată mai bine decât în copilărie?

Nu mai reţin dacă mi-am visat îngerul în copilărie, dar sunt convins că m-am întâlnit cu el adeseori. Iar această întâlnire face to face nu ţine de sfera miracolului (miracolul provine din prejudecata şocată a celor care nu mai au capacitatea ingenuă de a crede, de a accepta ca atare realitatea, cu toate pliurile sale), ci de concretul cel mai banal; am simţit permanent, cât am fost copil, o prezenţă atentă, blândă, care veghea asupra mea. Ştiam că, orice aş face, va fi bine, riscam nu o dată, bazându-mă pe această certitudine. Până târziu am avut senzaţia că cineva acolo, sus, mă iubeşte şi se ocupă să-mi aranjeze micile bucurii sau să-mi descurce meschinele matrapazlâcuri. Cum am avut de mic intuiţia că Dumnezeu nu se ocupă de lucruri mărunte de tot (am ajuns la concluzia asta înainte de 1989, când, deşi mă rugam seară de seară conştiincios, cerându-i lui Doamne-Doamne să facă într-un fel să primesc o pereche de blugi, acest lucru a întârziat să se petreacă până hăt, după revoluţie), am tras concluzia că o fi delegat pe cineva să vegheze. Am trăit multă vreme sub acest clopot de sticlă, hrănindu-mă din liniştea pe care mi-o dădea sentimentul de siguranţă. Nu m-am simţit niciodată mai protejat decât atunci când eram copil. Cu toate că, atunci când mi se întâmplă să recapitulez unele isprăvi pe care le-am comis dintr-un surplus de energie pe care încă nu am învăţat cum să mi-l controlez, mă trec frisoane gândindu-mă că propriii mei copii ar putea săvârşi năzbâtii similare. Obiectiv vorbind, am trecut de mai multe ori milimetric pe lângă accidente serioase din inconştienţă; asta zic eu acum, îmbătrânit şi cu fibra tocită; copil fiind, nu am simţit decât arareori frica. Cel puţin nu cea curentă, provocată de tot felul de nimicuri.

Am simţit în schimb spaima că voi rămâne singur pe lume, că va veni o zi în care ai mei vor dispărea pur şi simplu. Şi atunci plângeam, fără să-i pot explica mamei ce se petrecea cu mine. Presimţirea că vârsta asta, la care nu există minuni, e strâns legată de moarte, am avut-o de la câţiva ani. Îmi dau seama că sună pretenţios ce spun, dar aşa stau lucrurile. Atunci îngerul meu era neputincios. În rest, totul era vis şi armonie. Vis şi armonie! O perioadă esenţială, de departe cea mai importantă şi mai plină de sens a vieţii mele! Îmi dau seama, copilărind încă o dată alături de puştii mei, că tot ce am făcut după ce am ieşit din adolescenţă a fost să maimuţăresc o stare de graţie, să corup firescul, generozitatea, bucuria pură, fericirea, încrederea şi iubirea pe care le avem cu asupra de măsură în copilărie. Şi să tânjesc, în timp ce mă îndepărtam cu încăpăţânare şi brutalitate de toate acestea, după ele. Tot e bine când ceva continuă să pâlpâie în noi, când ne străduim, chiar dacă asta ne face caraghioşi, să nu ne rătăcim cu totul de copilul care am fost cândva. Eu unul o fac citind şi scriind. Şi jucându-mă. Toţi marii scriitori, poeţii mai ales, lucrează cu ei înşişi şi redevin copii. Altfel nu se poate, altfel totul e prozaic. Literatura este printre foarte puţinele căi în măsură să reinstaureze în noi perspectiva fragedă, neîncercănată, care colorează lumea copiilor. E o idee patetică, nici măcar inedită, dar în care se întâmplă să cred mai mult decât în adevărurile riguros demonstrabile. Am mai scris în câteva rânduri despre asta: copiii mei sunt profesorii mei de literatură. Încerc să învăţ multe de la ei, deşi nu am mereu starea necesară. Dar mai plec, din când în când, genunchiul şi privesc lumea de la înălţimea de un metru: e cu totul altceva. Are altă sintaxă, alt sens, alte valori. Iar deasupra ei fâlfâie un înger nătăfleţ şi bonom. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi