America populară

În copilăria mea, dar şi mai apoi, când am început a dibui rosturile, “popular” era doar regimul în care trăiam ca într-un ţarc. Eram populari întrucât, vezi Doamne, desfiinţaserăm “exploatarea omului de către om”, pentru a deveni o masă supusă şi ascultătoare. Şi nu pentru că aceasta ar fi fost vocaţia românilor, ci drept urmare a intimidării şi îndoctrinării la comanda noilor stăpâni, ce nu făceau altceva decât să execute cu obstinaţie de novici ordinele stăpânilor supremi, ruşii. “Popular” era sinonim cu a nu mai fi stăpân pe nimic, nici pe pământul tău, nici pe credinţa ta, nici pe viitorul tău, întrucât totul era confiscat de colectivism: viaţa privată, convingerile, gândirea. În contradicţie totală cu realitatea cenuşie şi tristă, ni se servea perspectiva viitorului luminos. Tot din arsenalul ideologic conceput la Moscova şi preluat ad litteram, cu fervoare mistică, de către unii, a făcut parte şi demascarea caracterului inuman, deci nepopular, a “imperialismului anglo-american”. Ceva din spiritul meu ţărănesc, mai greu de prins în ecuaţie, a făcut să nu cad victimă acestui maniheism primitiv. Ţăranul nostru are o neîncredere funciară faţă de soluţiile radicale, faţă de excese. Eminescu a surprins exact caracterul nostru ţărănesc, în pagini antologice, iar după el Sadoveanu, înainte de a se încolona, ruşinos, dar şi Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea ori Constantin Noica. Când, în anii adolescenţei, citind ca un apucat, am început a-i descifra şi pe scriitorii americani, începând cu William Faulkner, Tennesee Williams, Sinclair Lewis etc., am deprins a înţelege că America oamenilor e cu totul altceva decât cea din paginile “Scânteii” ori din documentele oficiale. De la Tocqueville am priceput că o ţară creată de comunităţi libere, care-şi apără cu sfinţenie drepturile, le multiplică neîncetat şi le aşază la temelia federaţiei americane, nu poate fi nepopulară. În contrapartidă, Franţa e sofisticată întrucât, în ciuda vocaţiei ei revoluţionare şi a religiei raţiunii, n-a pierdut niciodată patina nobiliară a Vechiului Regim, rafinându-şi mereu stilistica şi morga aristocratică. Ţară a pionierilor care au cucerit pas cu pas spaţiul de la Est la Vest, America a fost liberă de sarcini nobiliare. De aici caracterul profund popular al tinerei naţiuni, care s-a edificat pe temeiuri libertare. De aici creativitatea şi inventivitatea acestei naţiuni, care a pus libertatea la lucru, iar într-un secol a depăşit aproape în toate bătrâna Europă, împotmolită în amintiri ireconciliabile şi prejudecăţi de nedepăşit. Cu această filosofie de viaţă, America nu putea fi decât populară. Dar termenul nu are nimic în comun cu cel care ne-a fost servit nouă cu dedicaţie. Democraţia – spun un lucru comun – este filosofia practică a clasei mijlocii. În lipsa ei, democraţia e doar o teorie demnă să fie clasificată în manuale. Nu schimbă structura societăţi şi nu generează dinamism. Democraţia în sărăcie, în corupţie şi în ignoranţă e o contradicţie în termeni. Pe la noi, ea nu a produs, decât într-o pătură subţire, convingeri şi atitudini coerente, dar mai ales un ocean de frustrări.

Dar nu la teorii filosofice doresc să fac referire atunci când vorbesc despre America populară. Dacă am făcut aceste referinţe e doar din pricina didacticismului meu, pentru care, desigur, sunt dator cu scuze cititorilor. O să vă spun, aşadar, cum am perceput eu, cetăţeanul din Est, dimensiunea populară a Americii. Din primul şi din următoarele contacte cu americanul obişnuit am înţeles că America este ţara oamenilor simpli, lesne comunicativi, sinceri şi deloc sofisticaţi. Am fost frapat să constat că dominanta conduitei lor este bunul simţ şi disponibilitatea de a-ţi da un sfat, o informaţie utilă, o îndrumare şi, la rigoare, de a te scoate dintr-o încurcătură. Gesturile de bunăvoinţă sunt fireşti, chiar dacă par standardizate prin multiplicare, de parcă ţi-ar transmite: viaţa e destul de complicată, s-o facem mai simplă, să înlăturăm bariere stupide, să trăim în comunitate bucuria de a ne cunoaşte şi de a învăţa unii de la alţii. Originea mea răsăriteană i-a făcut curioşi şi deschişi să înţeleagă suferinţele nedrepte pe care le-am îndurat ca popor. Nimic fals, nici o undă de superioritate din partea celor care compun o mare naţiune şi o mare putere a lumii. Faţă cu morga unora care se consideră legatari ai testamentului lui Petru cel Mare ori ai statului lui Charlemagne, americanii par naiv de simpli, privind ca pe o curiozitate exotică pretenţiile absurde ale unora. A nu se înţelege că nu au conştiinţa puterii Americii, dar aceasta nu are nimic emfatic, nimic găunos. Exerciţiul îndelung al libertăţii şi al democraţiei, dar şi sincera asumare a valorilor creştine, le-a inoculat un fel de relativism decent în raport cu lumea. De aici pragmatismul, dar şi umorul lor tonic. Americanul e critic fără excese şi fără patimi, în raport cu politicienii, întrucât ştie că democraţia este un exerciţiu mereu inedit. Probabil nici o naţiune nu are convingeri mai ferme cu privire la rostul valorilor libertare ce-i definesc identitatea. Gesturile necugetate ale unor politicieni sunt luate în răspăr cu un umor sănătos. În totul, e o naţiune vie, fără frustrări istorice, care-şi asumă trecutul în integralitatea lui, fără false pudori. Cred că aceasta este sursa autentică a măreţiei Americii, întrucât nu se raportează la zidiri faraonice. La originea sentimentului măreţiei e chiar solidaritatea şi credinţa sinceră a naţiunii că ea a clădit America. Faţă cu megalomania asiatică, demonstrativă şi inhibantă a Kremlinului, Casa Albă e o simplă clădire burgheză, în care singurul indiciu aulic îl reprezintă coloanele greceşti. Şi aceasta întrucât exerciţiul puterii nu este încărcat cu sarcini inutile. Puterea nu e nici presupus sacră, nici misterioasă, asemenea unui mit arhaic, al cărui înţelesuri sunt accesibile doar unui grup restrâns de iniţiaţi.

America a fost concepută ca patrie a oamenilor, indiferent de originea ori de credinţa lor, şi aşa a rămas în esenţa ei. Există, desigur, America puterii şi a potentaţilor, a marilor familii superbogate, dar toţi aceştia ştiu că fără suportul Americii populare, puterea lor e vânt. De aceea, America nu poate derapa în contrariul ei, adică în dictatură. Bunul simţ pragmatic al Americii populare este garantul acestei stabilităţi, într-o mai mare măsură, înclin să cred, decât chiar solidele întocmiri instituţionale.

Mihai Dorin este istoric şi publicist