Amuşinând cultură

Sunt un iubitor de spiritualitate. Pentru mine, cultura e formată din partea de cult, pe care o cultiv şi partea de ură, care nu mă interesează. În accepţiunea mea, cultura e ca un ocean, foarte vast şi pe care poţi rătăci mult şi te poţi şi pierde (Doamne fereşte!), pentru că nu găseşti întotdeauna un sens.

Poţi să mergi şi pe apă, dar fără a găsi o Cale. Pentru mine a fi cuvios, sau blagoslovit nu e ceva rău, de-aş fi vrednic numa să fiu astfel. Oricum, după cultura etalată, unii par a conţine mulţimi, pecum Fabre d*Olivet, consilier spiritual al lui Napolean Bonaparte, care traduce Elohim prin El-Zeii, după justa apreciere că ar fi nepotrivit să vorbim despre Dumnezeu la singular sau la plural, e Unu-Multiplu, la masculin sau la feminin, e androgin, cum sunt şi eu după chip şi întru asemănare…

Nu am pretenţia de a ţine predici, deşi am citit şi eu pe Origene şi pe Maxim Mărturisitorul, dar nu asta este problema; ca să ţii predici trebuie să fii în Duh şi în Adevăr, e ca o rugă şi iarăşi nu sunt vrednic. Ideile mele despre cerc nu sunt luate de la Noica, din Devenirea întru Fiinţă (m-o fi plagiat cu anticipaţie, nu e prima oară când mi se întâmplă). Vreau însă să le spun unora că expresia ”crede şi nu cerceta” nu există în Biblie, deşi este intens invocată acuzator de o subspecie umană numită atei, luată poate la Lenin…

Verticalitatea mi-e cunoscută şi apreciată şi nu numai mie. Tot stând aşa drept, poţi să simţi o durere de picioare, dar şi Cerul în creştetul capului. Păi grecescul anthropos nu degeaba înseamnă ”cel care priveşte în sus”. Oricum, şi la noi este multă verticalitate, mulţi stau drepţi să poată curge istoria peste ei. Eu nu sunt aşa de tare vertical, am probleme la coloană, dar mi-am luat un aparat de verticalizat, sper să nu mă dea ăştia afară. M-am gândit să mă fac eremit, dar m-a povăţuit un prieten că-i mai bine să fii emerit. Vezi, asta e diferenţa dintre dintre prieteni, deşi nu e chiar o diferenţă care să ne diferenţieze, e ca în Zen, cu alte cuvinte, una care ne aseamănă. Tu chiar crezi că suntem doi?, l-am întrebat brusc. A cam dat din colţ în colţ.

Este înţelept cine a văzut în mine un ”cuvios”, căci numai înţelepţilor li se par sfinte toate păpuşile de paie prinse în această ceremonie numită viaţă. Dar de ce să excluzi poporul, domnule? Cine face asta se consideră ”special”, adică superior şi astfel poate pierde lumină. Actul excluderii şi cultivarea părtinirii îi fac să se îndepărteze de Dumnezeu. Dacă un gând, un cuvânt sau o faptă ne dezbină înseamnă că nu sunt de la şefu. Doar cele care ne unesc. Îmi place cuvântul armonie. Trebuie să fiu în armonie cu Spiritul şi automat voi fi, înţeleg, şi cu entitatea numită Tiberiu Brăilean. Apoi, trebuie să fiu atent şi la ce-mi şopteşte Daimonul, adică să fac ca Socrate (nu pe Socrate).

Se spune că nu e bine să judeci pe ceilalţi, ci să te oferi tuturor (ne cere poporul!), fără să te împarţi. Ştiţi cum? Te vezi pe tine în ceilalţi. Iisus a spus: ”Aşa să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi”. Cam înalt, nu? Se poate, dar numai dacă nu eşti ”special”. Fii generos cu toată lumea (asta sună a predică). Cred că trebuia să mă fac preot. Auzi, să fii generos cu toată lumea… Prea mare lărgime de spirit, poţi să te rarefiezi… M-am liniştit. Am repetat ca pe o mantră o formulă eseniană: ”Fii liniştit, căci Eu sunt Dumnezeu”. Sunt în pace: ”Fericiţi făcătorii de pace…”. Îmi plac ”Fericirile”? Uite, pacea mea dau vouă. E bine?

Să luăm cu asalt Ierusalimul ceresc, acolo e scopul şi măsura. Civitas terrena nu poate exista fără Civitas Dei. Ierarhia şi autoritatea sunt necesare ordinii în ambele cazuri. ”Precum în Cer, aşa şi pe pământ”. Omul poate concepe o ordine, dar nu o dezordine. Vei vedea pe unii care trăiesc într-o aparentă dezordine, care de fapt este ordinea lor, dacă le-o schimbi îi tulburi, deşi poate părea paradoxal. Ordinea lăuntrică o determină pe cea exterioară şi una sunt. ”Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar când Cezarul tinde spre locul lui Dumnezeu, când cele ale sale vin în contradicţie ireductibilă cu cele divine, perversiunea istorică a puterii anulează consensul, iar dreptatea trebuie restabilită. Atunci avem datoria de a ne opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, cu orice risc. Nu obedienţa decerebrată, nici autismul resemnat sau indiferenţa iresponsabilă, ci nesupunerea sacrificială este atitudinea potrivită aici.

Un conducător este legitim numai cât, în exercitarea puterii, nu intră în contradicţie cu cele ale lui Dumnezeu, adevărata măsură a binelui şi a dreptăţii. De-şi va impune propria voie, în dezacord cu cea divină, devine ”urâciune a pustiirii” (Matei–9.27), căci nu se poate sluji la doi domni deodată. Nimeni nu poate să ne ucidă sufletul, sunt unii care pot doar încerca, în moduri foarte perverse. Atunci e bine să lupţi, căci e o fericire să fii prigonit pentru dreptate. Totuşi, noi nu suntem aici să chivernisim cercul vicios al istoriei, ci să-l transcendem, căci ”nu suntem din lumea aceasta” (Ioan-18.3). Împărăţia şi cetăţenia noastră sunt ceva mai sus, lumea aceasta nu poate fi prefăcută în Paradis, dar nici în opusul său.. Numai că drumul spre noi înşine trece prin această viaţă, în care putem găsi Calea, sau o putem pierde. Şi suntem responsabili nu doar pentru noi, ci şi pentru popor, pentru concentricele cercuri comunitare (plurale) cărora le aparţinem. Cum spunea Th. Baconschi, avem nevoie de o ”fenomenologie a rectitudinii”, izvodită în planul conştiinţei şi plină de în-dreptări esenţiale (vezi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Christiana, Bucureşti, 2004), în primul rând în raport cu Dumnezeu, apoi cu Celălalt, cu Noi, ca Unul.